Fals tratat de empatie

Vă-ntrebaţi probabil ce m-a apucat de-am tradus telegrama cu Remeş, Culcer şi CNA-ul, că doar nu-i vreo chestiune de actualitate şi nici nu conţine lucruri noi sau relevante. Ehehe, dragii moşului, păi ia şedeţi voi frumos să vă explic:

Totul a început când Mihai Gâdea (Mihai îl cheamă, nu? Mi-e lene să caut, Mihai rămâne), aflat în căutare de noi bâte, ciomege, pari, buzdugane, suliţe, nunchakuri şi alte chestii de propulsat cu forţa televizată a legiunii Voiculescu înspre Guvern, fie el Boc sau Ungureanu, a găsit o criză relativ reală: cea a morfinei. Adicătelea, ce se întâmplase a fost că un producător de morfină a ales să se retragă de pe piaţa românească (temporar, se pare), fapt ce a cauzat probleme bolnavilor, care au găsit tot mai greu morfină în farmacii. Mai existau 5-6 tipuri de morfină pe piaţă, dar este cert că bolnavii au întâmpinat dificultăţi serioase când au încercat să cumpere medicamentul. Continuă lectura

Anunțuri

Generaţia de aur redivivus

Mircea Sandu e băeatu cu fotbalul, poate-l ştiţi. Sigur l-aţi văzut cândva, tăvălit prin ziare, pupat în cur la ProTV, faţă de intelectual respectabil, ochelari cu ramă fină ce-i ascund ochii inexpresivi de prădător, tartor la Federaţia Română de Fotbal, victimă la Direcţia Naţională Anticorupţie. ‘Ai că v-amintiţi de el…

Bun, cică lui Mircea Sandu i-a venit într-o zi, acum vreo 2 luni, ideea să vândă naţionala de fotbal a României. Ce? Nu ştiaţi că poate? Ei bine, Sandu poate face cam ce vrea el cu orice înseamnă fotbal în România. Da, deci să vindem naţionala. No, şi cui s-o vândă mă rog? „Păi să vedem: Patriciu tocmai ce-a falimentat Mic.Ro, nu merge. Becali are deja echipă. Ţiriac cumpără mistreţi, nu fotbalişti netalentaţi. Ce firme mari mai investesc în publicitate, atunci? Hmmm, băncile nu-s prea populare acum, Nokia e pa şi pusi, Dacia e vândută francezilor şi ăştia-s câh! Ah, ştiu: am văzut pagini întregi cu publicitate la Roşia Montană Gold Corporation. Ia să le dau io un mail, să le fac o invitaţie…” Continuă lectura

Spleen hibernal cu Răzvan Orăşanu

Răzvan Orăşanu a scris un articol. Răzvan Orăşanu este jurnalist comentator pe platforma de blogăreală Contributors.ro, aparţinând de Hotnews. Pe Răzvan Orăşanu îl deranjează tare o mulţime de lucruri şi Răzvan Orăşanu ştie o grămadă de chestii.

De exemplu, Răzvan Orăşanu ştie precis că 68 74 de morţi din cauza frigului ar fi cauzat mişcări socio-politice cataclismice în orice stat civilizat. Doar că politicienii români „cu burţile revărsate” (original, nespa?) sunt nişte brute insensibile la durerea apropiaţilor, aşa că ignoră cinic zisa durere. El mai ştie că aceste 74 de decese ar trebui să ducă la revizuirea planurilor naţionale de intervenţie, prevenţie şi acţiune, ba chiar la modificarea planurilor electorale ale mai-sus-amintitelor burţi revărsate. Continuă lectura

Cruzimea salariului minim

Am tradus textul de mai jos în urma unor discuţii despre salariul minim şi alte chestii-trestii politico-economico-sociale care unesc sau dezbină oameni altfel raţionali. El, textul adică, e scris în 1955, însă oferă o explicaţie de bază mereu valabilă a motivelor care fac din salariul minim o aberaţie inutilă într-o economie de piaţă. Autorul este Paul Poirot, un economist din SUA. Rumegare plăcută!

[Aprilie 1955]

Preşedintele conservator 1 al Statelor Unite crede că niciunei persoane nu ar trebui să i se permită sau să i se solicite să lucreze pentru un venit mai mic de 90 de cenţi pe oră. Guvernatorul social-liberal 2 al New York-ului îndeamnă la ridicarea salariului minim la 1,25 dolari pe oră de la nivelul actual, de 75 de cenţi.

Cu excepţia diferenţelor de detalii, fixarea unui salariu minim prin lege a devenit un proiect bipartizan. Acest lucru ar putea sugera că este o politică bună, însă nu e o certitudine că legea salariului minim va realiza lucrurile pentru care a fost concepută. Continuă lectura

"Oamenii-s tot muci, cu febră şi tuse"

Am fo bolnav. Nimic grav, o „viroză infecţioasă a căilor respiratorii superioare” (boooring), dar destul cât să mă simt bătut de jandarmi, de vânt şi de soartă. Am zăcut o săptămână, muci, febră şi tuse included (citatul din titlu e de la Deliric, în caz că vă întrebaţi), incapabil să orice activitate productivă. N-am putut citi, lucra, privi la TV, scrie pe blog etc.

Partea bună e că starea asta de ruină fizică mi-a permis să privesc cu dispreţ suveran o grămadă de chestii care-n caz contrar m-ar fi indignat (more or less, să nu exagerăm…) şi pentru care e posibil să fi scris articole separate. Şi cum mă opresc greu când pornesc deştele pi tasti (sau cel puţin aşa mi s-a spus), aţi fi avut de citit jde mii de cuvinte.
Pe scurt, aşadar, săptămâna trecută văzută prin ochii înceţoşaţi şi ochelarii aburiţi ai lui Cosmin: Continuă lectura

Pentru ce aş ieşi în stradă

Obrazul mi-a fost bătut în mod repetat în ultimele zile: „De ce nu ieşi în stradă, ochelaristule? Stai confortabil în spatele monitorului şi te doare-n şpiţ de oamenii ăia care urlă-n frig.”
Păi…da, mă cam doare. Am spus şi-n articolul trecut: protestul în sine este un lucru foarte ok, atâta timp cât este paşnic. Oricine are dreptul să protesteze oriunde în favoarea sau împotriva a orice. Iar acum sunt o mulţime de chestii de combătut, ce-i drept e drept. În plus, e o idioţenie că e necesar să ceri permis pentru proteste (aici mă refer la noul proiect de lege al MAI, nu la Legea 60/1991, ca să fie clar). Iar jandarmii au adeseori un comportament abuziv care-ar trebui să-i coste cel puţin slujbele. De acord. Continuă lectura

Protestacii

L-am votat pe Băsescu de două ori. Prima oară din convingere totală, a doua – din 50% convingere şi 50% lipsă de alternative. Şi nu-mi pare rău, mă îndoiesc că ne-ar fi fost mai bine cu marioneta dezlânată cu prea mulţi păpuşari pe numele său de fată Geoană.

Pe parcursul anului 2011, însă, Traian Băsescu a pierdut orice urmă de respect pe care i-o purtam. Mai întâi, prin susţinerea acordată proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Doar atât şi e deja un deal-breaker. Însă Băsescu a recidivat recent, declarând senin într-un interviu că DNA-ul e ineficient şi că Parlamentul ar trebui să-şi îndeplinească chiar şi mai feroce rolul de protector al corupţilor. Şi, let’s get this shit straight, dacă sunt trei lucruri care funcţionează în ţara asta eficient, ele sunt DNA-ul (cumpăraţi numărul de săptămâna trecută al Dilemei Vechi pentru lămuriri), prea-hulitul şi ironizatul ICR şi recent mult-dezbătutul SMURD. Iar Băsescu pare să le ia la rând (Patapievici, fereşte papionu’!). Continuă lectura

Pax Hitchensiana

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Cristopher Hitchens a murit joi, 15 decembrie 2011. Avea 62 de ani, cancer esofagian şi o problemă cu Doamne-doamne. Nu a fost un geniu, însă a fost un om inteligent şi carismatic. A fost un umanist şi, horribile dictu, un ateu militant. În desele confruntări de idei cu oamenii religioşi avea o atitudine raţională şi politicoasă, însă avea tendinţa să pedepsească verbal, cu mult umor şi talent oratoric, mai toate ideile stupide subscrise credinţei şi comportamentului religios. Datorită carismei sale indeniabile, majoritatea celor pe care i-a executat în diversele dezbateri l-au simpatizat aşa cum a fost: Hitchens, omul fără de Dumnezeu. Asta pentru că el nu încrucişa argumentele cu neica-nimeni de prin bisericile rednecksiene de pe coclaurii Americii, ca Bill Maher, ci cu persoanele (relativ) gânditoare din interiorul credinţei. Continuă lectura

Cum să mori

Din seria „Cum să…”, powered by yours truly, astăzi vă prezentăm: moartea. Şi trebuie să recunosc că-mi gâdilă plăcut orgoliul: priveşte-mă, mamă, sunt om mare, discut despre moarte, arunc cu filosofeală ieftină-n mase ca să le-arăt cât de mult şi cât de profund mă preocupă problemele ultime. Nu-i aşa că-s special?

Mă rog, moving on: studiu de caz. Duminică, 18 decembrie 2011, au murit doi oameni de semn opus: Vaclav Havel şi Kim Jong-Il. Fiecare dintre ei a fost un simbol: primul al democraţiei, moderaţiei şi libertăţii, al doilea al dictaturii, violenţei şi absurdului. Havel a trezit cehii şi slovacii din coşmarul comunist şi a plătit preţul acestei victorii, Jong-Il a adâncit şi mai mult nord-coreenii în mizeria creată de tatăl său (şi de sovietici) şi a cules roadele acestei fapte. Havel a trăit zbuciumat şi a lăsat în urmă o Cehie puternică, numeroase iniţiative globale în sprijinul păcii, scrieri diverse şi o filosofie anti-violenţă şi pro-democraţie. Kim Jong-Il a trăit liniştit şi a lăsat în urmă un popor flămând, o armată imensă, o hoardă de statui cu faţa-i serenă, o copie la indigo ca urmaş la tron şi-un leş băşinoş. Continuă lectura