Hainele cele noi ale postmodernismului

[Textul de mai jos este traducerea unei recenzii a cărţii Imposturi intelectuale (sau Nonsensuri la modă: abuzarea ştiinţei de către intelectualii postmoderni, pre numele său american), scrisă de fizicienii Alan Sokal şi Jean Bricmont. Recenzia îi aparţine lui Richard Dawkins şi a fost publicată în Nature în iulie 1998. Enjoy!]

Să presupunem că eşti un impostor intelectual care nu are nimic de spus, însă are ambiţia neclintită de a atinge succesul în viaţa academică, că strângi o coterie de discipoli supuşi şi că studenţi din toată lumea îţi miruiesc paginile cărţilor cu un respectuos marker galben. Ce fel de stil literar ai folosi? Cu siguranţă nu unul inteligibil, deoarece claritatea ţi-ar demasca lipsa de conţinut. Sunt şanse să scrii un text precum următorul:

Se poate observa foarte clar că nu există nicio corespondenţă biunivocă între legăturile semnificative liniare sau arhi-scriere, în funcţie de autor, şi această cataliză mecanică multireferenţială şi multidimensională. Simetria de scară, transversalitatea, caracterul pathic non-discursiv al extinderii lor: aceste dimensiuni ne îndepărtează de logica terţului inclus şi ne consolidează poziţia de respingere a binarismului ontologic criticat anterior.

Acest citat îi aparţine psihoanalistului Félix Guattari, unul dintre „intelectualii” francezi la modă demascaţi de Alan Sokal şi Jean Bricmont în splendida lor carte Imposturi intelectuale, publicată iniţial în franceză şi lansată acum într-o ediţie în engleză, complet rescrisă şi revizuită. Guattari continuă astfel pe nenumărate pagini şi oferă, în opinia lui Sokal şi Bricmont, „cel mai strălucitor melanj de jargon ştiinţific, pseudo-ştiinţific şi filosofic pe care l-am întâlnit vreodată”. Colaboratorul apropiat al lui Guattari, răposatul Gilles Deleuze, avea un talent similar la scris:

În primul rând, evenimentele singularităţi corespund seriilor eterogene organizate într-un sistem care nu este nici stabil, nici instabil, ci mai degrabă ‘metastabil’, înzestrat cu energie potenţială în care sunt distribuite diferenţele între serii… Într-al doilea rând, singularităţile posedă un proces de auto-unificare, întotdeauna mobile şi dezlocuite în măsura în care un element paradoxal traversează seriile şi le face să rezoneze, înfăşurând punctele singulare corespunzătoare într-un unic punct aleatoriu şi toate emisiile, toate aruncările de zaruri, într-o singură azvârlire.

Acest fragment aminteşte de mai vechea descriere a unui anumit tip de stil intelectual franţuzesc, făcută de Peter Medawar (în trecere, observaţi contrastul cu discursul elegant şi clar al lui Medawar):

Stilul a devenit un lucru de primă importanţă. Şi ce stil! Mi se pare că are un caracter jucăuş, săltăreţ, plin de trufie; elevat, într-adevăr, însă într-o manieră asemănătoare baletului, încremenind din când în când în atitudini studiate, parcă aşteptând rafale de aplauze. El are o influenţă regretabilă asupra calităţii gândirii moderne…

Revenind pentru a ataca aceleaşi ţinte din alt unghi, Medawar spune:

Aş putea prezenta dovezi ce indică începutul unei campanii defăimătoare împotriva virtuţilor clarităţii. Un adept al structuralismului a sugerat în suplimentul literar al cotidianului Times că gândurile care sunt confuze şi întortocheate din cauza profundităţii lor sunt exprimate cel mai adecvat printr-un discurs în mod deliberat neclar. Cât de absurd de nătângă idee! Îmi aminteşte de un supraveghetor al ordinii publice în timpul raidurilor aeriene [Nota traducătorului: poate vă amintiţi că Marea Britanie a fost destul de bine tasată cu bombe de nazişti în WWII. Ei, când autorităţile spuneau că-i cazul ca toate luminile să fie stinse (blackout, nu ştiu care-i echivalentul în română) că vin nemţii, supraveghetorii ăştia (air raid warden sau APR în EN) se plimbau pe străzi să se asigure că nu există nicio lumină pe nicăieri. Lookie here.] din Oxford, de pe vremea războiului, care, atunci când luna foarte luminoasă părea să nu respecte spiritul blackoutului, ne-a îndemnat să purtăm ochelari de soare. Totuşi, el era amuzant în mod intenţionat.

Acest fragment este extras din conferinţa „Ştiinţă şi literatură”, susţinută de Medawar în 1968, inclusă în volumul Republica lui Pluto (Oxford University Press, 1982). De atunci şi până în prezent, campania defăimătoare a devenit mult mai puternică.

Deleuze şi Guattari au scris şi au colaborat la cărţi descrise de faimosul Michel Foucault drept „printre cele mai importante dintre cele mai importante… Poate că, într-o zi, acest secol va fi numit deleuzian”. Cu toate acestea, Sokal şi Bricmont au altă părere: „Aceste texte conţin doar câteva propoziţii inteligibile – unele banale, altele eronate – dintre care câteva au fost comentate de către noi în notele de subsol. Cât despre restul, îl vom lăsa pe cititor să judece de unul singur.”

Însă cititorul este greu încercat. Fără îndoială că există gânduri atât de profunde încât cei mai mulţi dintre noi nu vom înţelege limbajul în care ele sunt exprimate. Şi fără îndoială şi că există un limbaj creat pentru a fi neinteligibil, pentru a ascunde absenţa unui efort intelectual onest. Însă cum le putem diferenţia? Dacă este cu adevărat nevoie de un expert pentru a detecta dacă împăratul chiar este îmbrăcat? Şi, în special, cum putem afla dacă „filosofia” fraţuzească în vogă, ai cărei discipoli şi exponenţi aproape că au invadat mari părţi ale vieţii academice americane, este cu adevărat profundă sau este doar retorica fără noimă a unor vraci şi şarlatani?

Sokal şi Bricmont sunt profesori de fizică la Universitatea New York, respectiv Universitatea Louvain din Belgia. Ei şi-au limitat critica la acele cărţi care s-au aventurat să invoce concepte din fizică şi matematică. În acest domeniu, ei ştiu despre ce vorbesc, iar verdictul lor este fără echivoc. Despre Jacques Lacan, de exemplu, al cărui nume este slăvit de mulţi profesori de la departamente de umanioare ale universităţilor din SUA şi Marea Britanie, parţial şi deoarece el simulează o profundă înţelegere a matematicii, ei spun:

… deşi Lacan utilizează destul de multe cuvinte cheie din teorema matematică de compactitate, el le amestecă arbitrar şi fără cea mai mică consideraţie faţă de sensul acestora. ‘Definiţia’ compactităţii în viziunea sa nu este doar falsă: este un nonsens.

Ei continuă prin a cita următoarea remarcabilă perlă a gândirii lacaniene:

Astfel, calculând semnificaţia conform metodei algebrice utilizate aici, şi anume:

<x>{S (semnificant)}/{s(semnificat)} = s (enunt), unde S = (- 1), rezulta s = sqrt{-1}</x>

Nu trebuie să fii matematician pentru a observa ridicolul aici. Aminteşte de personajul lui Aldous Huxley care a dovedit existenţa lui Dumnezeu prin împărţirea lui zero cu un număr, astfel obţinând infinitul. Într-o alt fragment care ilustrează perfect genul, Lacan conchide că organul erect

… este echivalent cu <x>sqrt{-1}</x> din semnificaţia rezultată mai sus, din juisarea pe care o reface cu coeficientul enunţului la funcţia lipsei semnificantului <x>(-1)</x>.

Nu avem nevoie de competenţele matematice ale lui Sokal şi Bricmont pentru a fi siguri că autorul unor astfel de texte este un impostor. Poate că el este genial atunci când vorbeşte despre subiecte neştiinţifice? Din punctul meu de vedere, un filosof care a fost prins echivalând organul erect cu rădăcina pătrată a lui minus unu şi-a dinamitat renumele atunci când e vorba despre lucruri care-mi sunt cu totul străine.

„Filosoafa” feministă Luce Irigaray (Nota traducătorului: care tanti I_Are_Gay a studiat psihoanaliză cu mai sus ridiculizatul Lacan, FYI.) are şi ea parte de un capitol întreg de analiză din partea lui Sokal şi Bricmont. Într-un pasaj care aduce cu celebra descriere feministă a Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica a lui Newton (un „manual de viol”), Irigaray argumentează cum că E=mc2 este o „ecuaţie sexualizată”. De ce? Deoarece „ea privilegiază viteza luminii în defavoarea altor viteze care sunt vitale pentru noi” (subliniez un cuvânt care este tot mai ‘la modă’). La fel de ilustrativ pentru această şcoală de gândire este teoria lui Irigaray privind mecanica fluidelor. Vedeţi voi, fluidele au fost neglijate în mod nedrept. „Fizica masculină” privilegiază lucrurile rigide, solide. Comentatoarea sa americană, Katherine Hayles, a făcut greşeală să reformuleze gândirea lui Irigaray într-un limbaj clar (prin comparaţie). De data această, împăratul este relativ expus privirilor noastre şi, într-adevăr, el este dezbrăcat:

Ea [Luce Irigay] atribuie privilegierea mecanicii solidelor în defavoarea mecanicii fluidelor şi, de fapt, incapacitatea totală a ştiinţei de a trata curgerea turbulentă, asocierii fluidităţii cu feminitatea. În timp ce bărbaţii au organe sexuale protruzive ce devin rigide, femeile sunt prevăzute cu deschideri prin care curge sângele menstrual şi fluidele vaginale… Din acest punct de vedere, nu este de mirare faptul că ştiinţa nu a reuşit să determine un model corect pentru turbulenţe. Problema curgerii turbulente nu poate fi rezolvată deoarece concepţiile despre fluide (şi despre femei) au fost formulate astfel încât să rămână în mod necesar părţi netratate.

Nu trebuie să fii fizician pentru a identifica neghiobia absurdă a acestui tip de argumentaţie (tonul a devenit mult prea familiar), însă Sokal şi Bricmont ne sar în ajutor, explicând motivul real pentru care curgerea turbulentă este o problemă grea: ecuaţiile Navier-Stokes sunt dificil de rezolvat.

În mod similar, Sokal şi Bricmont demască confuzia între relativitate şi relativism făcută de Bruno Latour, „ştiinţa postmodernă” a lui Jean-François Lyotard şi interpretările larg-răspândite şi complet eronate ale teoremei lui Gödel, mecanicii cuantice şi teoriei haosului. Renumitul Jean Baudrillard este doar unul dintre cei care au găsit în teoria haosului o unealtă utilă pentru păcălirea cititorilor. Din nou, Sokal şi Bricmont ne ajută prin analizarea trucurilor folosite. De exemplu, propoziţia citată mai jos, „deşi este construită cu ajutorul terminologiei ştiinţifice, nu are sens din punct de vedere ştiinţific”:

Poate că însăşi istoria trebuie privită ca o formaţie haotică, în cadrul căreia acceleraţia pune capăt linearităţii şi turbulenţele create de acceleraţie îndepărtează definitiv istoria de finalul său, la fel cum astfel de turbulenţe distanţează efectele de cauzele lor.

Nu voi cita şi alte fragmente deoarece, după cum arată Sokal şi Bricmont, textul lui Baudrillard „continuă într-un crescendo al nonsensurilor”. Ei atrag din nou atenţia asupra „densităţii ridicate de terminologie ştiinţifică şi pseudo-ştiinţifică inserată în propoziţii care sunt, din punctul nostru de vedere, lipsite de înţeles”. Următoarul fragment despre Baudrillard poate fi aplicat oricărui autor criticat aici şi ridicat la rang de celebritate în America:

Pe scurt, operele lui Baudrillard conţin o abundenţă de termeni ştiinţifici, utilizaţi cu o lipsă totală de consideraţie faţă de sensul acestora şi, mai presus de orice, în contexte în care sunt în mod limpede irelevanţi. Indiferent dacă sunt interpretaţi drept metafore, este greu de înţeles ce rol ar putea ei juca, cu excepţia aceluia de a crea o aparenţă de profunzime pentru observaţii banale privind sociologia sau istoria. În plus, terminologia ştiinţifică este amestecată cu vocabular neştiinţific, utilizat cu o neglijenţă identică. La final, nu putem decât să ne întrebăm ce ar mai rămâne din gândurile lui Baudrillard dacă lustrul verbal care le acoperă ar fi îndepărtat.

Însă nu afirmă postmoderniştii că ei doar ‘se joacă’? Nu cumva fundamentul filosofiei lor este ideea că totul este permis, că nu există adevăr absolut, că orice scriere are acelaşi statut ca şi orice altceva şi că nicio perspectivă nu este privilegiată? Având în vedere standardele proprii privind relativitatea adevărului, nu este mai degrabă nedrept să-i acuzăm că se distrează cu jocuri de cuvinte şi că pun la cale mici farse la adresa cititorilor? Să zicem, însă atunci ne întrebăm de ce scrierile lor sunt atât de stupefiant de plictisitoare. Jocurile ar trebui să fie măcar distractive, nu rigide, solemne şi pretenţioase. Însă şi mai elocvent: dacă ei doar glumesc, de ce răspund cu asemenea ţipete indignate atunci când cineva le joacă lor o farsă? Volumul Imposturi intelectuale îşi are geneza într-o farză genială jucată de Sokal, iar succesul ameţitor al acţiunii sale nu a fost întâmpinat cu chicotelile de încântare la care ne-am fi aşteptat având în vedere eroismul acestui joc deconstructivist. După câte se pare, atunci când devii parte a sistemului nu mai este amuzant atunci când cineva atentează la personalitatea ta umflată cu pompa.

După cum mulţi probabil ştiu deja, în 1996 Sokal a trimis spre publicare către jurnalul academic american Social Text o lucrare denumită „Transgresarea graniţelor: către o hermeneutică transformatoare a gravitaţiei cuantice„. Lucrarea era plină de afirmaţii fără sens, de la început şi până la ultima propoziţie. Era doar o parodie întocmită cu grijă a metabalivernelor postmoderne. Sokal a fost inspirat de cartea Superstiţii superioare: stânga academică şi gâlceava sa cu ştiinţa (Johns Hopkins University Press, 1994) de Paul Gross şi Norman Levitt, un volum important, care merită să devină la fel de celebru în Marea Britanie pe cât este şi în Statele Unite. Lui Sokal mai că nu i-a venit să creadă ce a citit în această carte, aşa că a început să citească literatura postmodernă descrisă acolo, descoperind că Gross şi Levitt nu exageraseră. El şi-a propus să reacţioneze. În cuvintele jurnalistului Gary Kamiya:

Oricine a petrecut mai mult timp încercând să desluşească jargonul cucernic, obscurantist, monoton care trece în prezent drept gândire ‘avansată’ în domeniile umaniste, ştie că era musai să se întâmple mai devreme sau mai târziu: un oarecare profesor inteligent, înarmat cu parolele nu-foarte-secrete (‘hermeneutică,’ ‘transgresiv,’ ‘lacanian,’ ‘hegemonie’ etc.) va scrie o lucrare complet falsă, o va trimite la un jurnal şi ea va fi acceptată… Lucrarea lui Sokal foloseşte toţi termenii necesari. Citează cei mai buni autori. Cotonogeşte păcătoşii (albii, ‘lumea reală’), îi aplaudă pe cei virtuoşi (femeile, smintelile metafizice în general)… Şi este o aiureală completă şi pură, un fapt care le-a scăpat cumva influenţilor editori de la Social Text, care probabil că simt acum senzaţia de greaţă care i-a încercat pe troieni în dimineaţa următoare, după ce au tras în cetate frumosul şi încăpătorul cal lăsat cadou.

Lucrarea lui Sokal le-a părut probabil un cadou editorilor deoarece era vorba de un fizician respectat care spunea exact lucrurile pe care ei voiau să le audă, ataca ‘hegemonia post-iluministă’ şi alte asemenea noţiuni demodate, precum existenţa lumii reale. Ei nu ştiau că lucrarea lui Sokal era plină şi de gafe ştiinţifice fabuloase, genul de erori care ar fi fost detectate instantaneu de orice corector student la facultatea de fizică. Însă ea nu a fost supusă unei astfel de verificări. Editorii, Andrew Ross şi alţii, au fost satisfăcuţi că ideologia din spatele lucrării corespundea cu a lor şi au fost, probabil, şi flataţi de trimiterile la propriile lor opere. Această acţiune editorială infamă a primit, pe bună dreptate, premiul IgNobel pentru literatură în anul 1996.

Fără a ţine seama de ridiculizarea publică şi în ciuda pretenţiilor feministe, aceşti editori sunt totuşi masculii dominanţi în lumea academică. Ross are bădărănia arogantă, susţinută de faptul că este profesor titular, care i-a permis să spună: „Mă bucur că am scăpat de facultăţile de limba engleză. În primul rând pentru că urăsc literatură şi aceste facultăţi tind să fie pline de oameni care iubesc literatura” şi are şi îngâmfarea grosolană de a începe o carte de ‘studii ştiinţifice’ cu aceste cuvinte: „Această carte este dedicată tuturor profesorilor de ştiinţă pe care nu i-am avut niciodată. Ea a putut fi scrisă doar în lipsa acestora.”

Ross şi colegii săi, baronii ‘studiilor culturale’ şi ai ‘studiilor ştiinţifice’ nu sunt doar nişte excentrici inofensivi care predau la facultăţi de state de mâna a treia. Mulţi dintre ei sunt profesori titulari la unele dintre cele mai bune universităţi din Statele Unite. Astfel de oameni ocupă scaune în comisii de numire în funcţie, dominând profesori mai tineri care ar putea dori în secret să aibă o carieră academică onestă în, de exemplu, literatură sau antropologie. Ştiu, pentru că mulţi dintre ei mi-au mărturisit acest lucru, că există intelectuali care ar denunţa această stare de fapt dacă ar îndrăzni, însă care sunt făcuţi să tacă prin intimidări. Pentru ei, Sokal este un erou şi nicio persoană cu simţul umorului sau al dreptăţii nu îi poate contrazice. De ajutor este şi faptul, deşi altminteri irelevant, că opiniile de stânga ale lui Sokal sunt impecabile.

Într-un epitaf detaliat al celebrei sale farse, trimis spre publicare către Social Text însă, previzibil, respins de aceştia şi publicat în altă parte, Sokal notează că, pe lângă numeroase jumătăţi de adevăr, idei false şi argumente non sequitur, articolul său original conţinea unele „propoziţii corecte din punct de vedere sintactic care însă nu aveau niciun înţeles”. El regretă că nu a introdus mai multe astfel de propoziţii: „M-am străduit mult să le compun, însă am descoperit că, cu excepţia unor rare efuziuni de inspiraţie, pur şi simplu nu aveam talent în domeniu.” Dacă şi-ar scrie parodia în prezent, el ar fi cu siguranţă ajutat de un software extraordinar creat de Andrew Bulhak din Melbourne, Australia: Generatorul postmodernist. De fiecare dată când îl accesaţi, la adresa http://www.elsewhere.org/pomo/, el va genera în mod spontan, utilizând principii gramaticale ireproşabile, un discurs postmodern nou-nouţ, nemaivăzut până atunci.

Eu tocmai am folosit programul, care a creat pentru mine un articol de 6.000 de cuvinte intitulat „Teoria capitalismului şi paradigma subtextuală a contextului” de „David I. L.Werther şi Rudolf du Garbandier, de la Facultatea de engleză, Universitatea Cambridge” (un pic de justiţie poetică, deoarece Universitatea Cambridge a găsit de cuviinţă să-i ofere lui Jacques Derrida un titlu onorific). Acesta este un fragment ilustrativ din această lucrare impresionant de erudită:

La examinarea teoriei capitalismului ni se oferă o alegere: fie respingem materialismul neotextual, fie concluzionăm că societatea are valoare obiectivă. Dacă desituaţionismul dialectic se menţine, trebuie să alegem între discursul habermasian şi paradigma subtextuală a contextului. Se poate afirma că subiectul este contextualizat într-un naţionalism textual care include adevărul ca realitate. Dintr-un anumit punct de vedere, premisa paradigmei subtextuale implică faptul că realitatea provine din inconştientul colectiv.

Vizitaţi Generatorul postmodernist. (Nota traducătorului: no, really, do it. Eu m-am distrat cu el. Te poate duce de la Sartre la Oliver Stone cât ai clipi. De exemplu: „Society is intrinsically dead,” says Sartre; however, according to Pickett, it is not so much society that is intrinsically dead, but rather the defining characteristic of society. Baudrillard uses the term ‘expressionism’ to denote a subtextual paradox. But the example of precultural capitalism prevalent in Stone’s JFK emerges again in Natural Born Killers.„) Este o sursă literară infinită de idioţenii sintactic corecte generate aleatoriu, care pot fi distinse de cele reale doar pentru că sunt mult mai distractive la lectură. Puteţi genera mii de lucrări în fiecare zi, unice şi pregătite pentru publicare, incluzând chiar şi note de subsol numerotate. Manuscrisele trebuie trimise la ‘Colectivul editorial’ al jurnalului Social Text, în triplu exemplar şi cu spaţii duble între paragrafe.

Cât despre sarcina mult mai grea de a recâştiga facultăţile de literatură din SUA în favoarea adevăraţilor intelectuali, Sokal şi Bricmont s-au alăturat lui Gross şi Levitt pentru a oferi o cale prietenoasă şi înţelegătoare din lumea ştiinţei. Trebuie doar să sperăm că ea va fi urmată de mulţi alţii.

SURSA

Anunțuri

14 gânduri despre „Hainele cele noi ale postmodernismului

  1. Pingback: polimedia.us/fain

  2. Pingback: BunDeCitit.ro

  3. Mai, totul e dragut, dar e fix baba si mitraliera. Diferenta dintre cineva care-i citeste pe amintitii ‘postmodernisti’ (termen care devine noul satana in anumite cercuri) pentru ca-s cool, neintelegand nimic (bine, daca nu-i studiaza, asta-i viata, foarte bine sa inteleaga ce-o intelege), si cineva care-i citeste aplicand un sistem osificat (precum autorii) si neavand nici o legatura cu subiectul in cauza (precum autorii), e fix zero, sau ma rog, e fix amintita erectie minus viagra.

    Ca pe de-o parte au si dreptate (ma refer la anumite ridicari la rang de vaca sacra), e o chestie, dar critica e relevanta cand o face cineva care stie despre ce vorbeste – si exista, evident. Ei aplica totul fara sa tina cont de domeniul de care vorbesc, de fapt fara sa aiba habar de el (ca-si amintesc ca-l pot citi pe Aristotel si ca au inteles e altceva), adica ei nu stiu ce spun respectivii, nu inteleg ce propune textul, ce propune disciplina, cum se incadreaza in aceasta din urma si ce reprezinta pentru ea, apoi si istoria si evolutia si insemnatatea, apoi si criticile relevante aduse de oameni care chiar stiu despre ce vorbesc autorilor in cauza. Ei aplica fizica, foarte bine, point taken, dar care n-are nici o legatura pusa astfel cu filosofia. Autorul isi construieste un sistem, multi de folosesc de fizica, majoritatea gresesc (dintotdeauna), dar asta nu inseamna ca le pica sistemul sau ca ar deveni irelevant, ci ca pur si simplu cum au folosit trimiterea capata sens in paradigma propusa de ei.

    Ca apoi au influentat in sensul ca multi au luat doar stilul si atat, povestea e la fel de veche.

    Astia sunt asemanatori cu niste comunisti tehnocrati (ca sa vezi surpriza cu domeniul lor) care vor sa restaureze ‘sanatatea’ adevarata in lume, eventual ‘ca pe vremuri’.

    Astfel, experimentul ala e cu totul dragut.

  4. Bogdane, te aventurezi.

    Defineste termenul „osificat” de-l folosesti, ca sa nu raminem cu impresia neplacuta ca tu te inscrii in tendinta blablalagelii pretioase de unde te consideram cetatean onest preocupat de stiinta.

  5. Problema e simpla si n-avea nimic peiorativ in ea, decat daca vrea sa arate mai mult decat e capabila s-o faca. Esti fizician, iei un text de filosofie, psihanaliza sau ma rog, orice stiinta umanista mai deosebita, apoi il analizezi dpdv al fizicii, al diverselor trimiteri si formule folosite. Descoperi erori, unele poate mari, desigur, toate de neconceput pentru un fizician si o lucrare de fizica. Comunitatea rade, ii arati cu degetul, le spui ca habar n-au fizica, iar ei zic OK. Dar, daca spui ca textul in sine nu inseamna nimic, cu atat mai mult in domeniul sau, nu ai nici cea mai mica autoritate. Cand tu nu ai habar de nimic legat de domeniu, dar absolut nimic (filosofie, metodologie, curente, istorie, nimic-nimic), parerea ta e fix egala cu a celor acuzati in privinta fizicii (doar ca nimeni care le citeste textele nu face asta pentru a invata fizica). Doar ca astia nu se pronunta in privinta fizicii, pe cand ceilalti, precum sokal & co, se pronunta in domenii de care n-au habar.

    Mai mult, aplica matematica cand nu e cazul, tocmai pentru ca habar n-au ce citesc si toate cele – si iau drept formule matematice ce-i de fapt sistemul creat de Lacan pentru psihanaliza, combinand semiotica si lingvistica.

    La chestia cu falusul, de exemplu, (apropo, sperietura trasa de ei in privinta tratarii falusului astfel e foarte psihanalizabila, sau ma rog, a astuia cu recenzia), ei zic in primul rand ca semnul dintre semnificant si semnificat e arbitrar, si considera ca e semnul de fractie (dovada ca habar n-au ce citesc, domeniul etc), cand de fapt n-are nici o treaba cu matematica, ci cu lingvistica. Saussure a introdus bara dintre semnificant si semnificat (in cursul de lingvistica generala), iar pentru Lacan inseamna ceva de genul ca nu exista complementaritate intre cele doua, ca semnificantul e al mai important, care creeaza de fapt semnificatul.

    N-are sens sa merg mai departe, nu ca as sti eu prea multe, dar se pot cita cei care au habar, si care explica problema (cum ar fi ca Lacan niciodata nu a aplicat matematica pe conceptele sale, ci a creat un sistem numit de el algebric – nesustinand ca ar avea vreo legatura cu algebra matematica – care sa permita o formalizare a scrierii si retinerii conceptelor psihanalizei – pur si simplu creeaza un sistem in care autorii respectivi au recunoscut anumite semne matematice si au luat o teapa monumentala, neavand habar ce citesc si cum trebuie citit).

    Poate ce vreau sa spun prin irelevanta aplicarii unui sistem intr-altul, si doar fix acel sistem, si fara sa ai habar de cel analizat a devenit acum mai clar. Nu e vorba de nici o pretiozitate aici (desigur, cazuri sunt multe, nu inseamna ca nu exista impostori, vorbe goale si toate cele, doar „vanatorii” de acest tip par incapabili sa-i descopere, pentru ca n-au cum).

  6. Obiectia ta la obiectia lor e slaba pe urmatorul considerent : daca eu, Gheorghe, primarul din comuna Saculestii de Cimpie vad pe internet un utilaj si ma gindesc eu in gindul meu „ce utilaj bun este acesta, avem si noi nevoie de unul la noi in comuna”, dupa care trimit pe cineva sa il fure, faptul ca oamenii aia de la care l-am furat vin la mine in comuna (sau stau in oras la ei si scriu in gazeta orasului lor) ca eu, Gheorghe, sunt un dobitoc care nu face parte din civilizatie nu pot sa ma apuc sa spun ca vai, „dar voi n-ati mincat salam cu soia” si „nu intelegeti realitatile din Saculestii de Cimpie”.

    Tu practic asta comiti, aceeasi argumentatie stupida cu care se aparau trogloditii anilor 90 de chestia care-i ingrozea pe ei, anume, nevoia de a plati pentru utilajele pe care urmau sa le foloseasca.

    Asta a fost primul pas. Trecind la al doilea pas, chiar si admitind ca platesti, daca tu cumperi o pompa de beton pe care o folosesti apoi la alimentarea cu apa a unei cismele in centrul comunei, faptul ca oamenii aia de la care ai cumparat pompa vin la tine in comuna (sau stau in oras la ei si scriu in gazeta orasului lor) ca tu esti un dobitoc care nu faci parte din civilizatie pentru ca nu asa se foloseste pompa de beton iarasi nu poti sa raspunzi ca vai, „dar voi nu intelegeti realitatile din Saculestii de Cimpie”.

    Pentru ca nu exista asa niste realitati ale Saculestilor de Cimpie care sa schimbe contextul in care functioneaza un utilaj anumit, construit de niste oameni cu niste idei in cap. Singurul mod in care tu poti aduce o obiectie valida la obiectia lor valida este sa te apuci sa-ti definesti conceptele (ca de exemplu, „osificata” intr-un mod care sa aiba sens in sistemul lor, dupa care sa arati ca oaresce universala pe care se bazau ei in argumentatie nu-i chiar asa de universala.

    Cu alte cuvinte, tu nu poti, ca utilizator al unei unelte create de altii sa pretinzi ca un context nascocit de tine e „egal indreptatit” ca si contextul in care a fost creata unealta respectiva. Acest din urma context e obligatoriu pentru orice utilizare ulterioara a uneltei, si toate contextele create ulterior i se subordoneaza.

    Asta ca sa nu mai intram in problematica vasta a imposturii intelectuale, fie ea interesata pe coordonate politice ori pur si simplu financiare. Acesti oameni vind o chestie care nu le apartine (respectabilitatea stiintei) exact asa cum ar vinde-o orice escroc : construind edificii de cuvinte care par sa insemne ceva dar la o examinare atenta nu inseamna nimic.

    A, da, vai, exercitiul de-a construi edificii de cuvinte e benefic pentru unele grupuri. Chestia asta e fix ce sustin MLM-istii de exemplu, daca-i iei la bani marunti : fraierasii de 12 ani cu net free si cosuri care platesc nustiucit pe „cursurile” lor beneficiaza de o imbunatatire a „abilitatilor sociale” si-si gasesc prietene pe-acolo prin grupu’ de fraieriti. Fix vax.

    • Partial ambii aveti dreptate si gresiti cam in mod egal prin partizant. Pff ce am putut scrie! 😛
      Ma rog, Mircea tu contesti cretorul si o tii una si buna cu UTILIZATORUL care nu respecta specificatiile din cartea tehnica a utilajului. Bogdanul evident apara dreptul CREATORULUI de a construi pe baza a ce gaseste la indemana, indiferent ca sunt materii prime virgine, sau unelte facute de altii in scopuri conexe. Acel creator le va folosi cum POATE (sau cum vrea pula lui) pentru a aduce ceva NOU.
      La naiba, cred ca o scot pe Oama la o bere ca m-ati enervat.
      Concluzie personala: aia de care scrie Cosmin mai sus chiar sunt niste satanisti. Atata freaca si ambaleaza o idee incat o trasforma in ritual. Unul de ucis neuroni.

      • Eu cred că Bogdan apără dreptul CREATORULUI de-a fi ignorant şi de a-şi ascunde ignoranţa folosind cuvinte goale ce nici măcar din coadă n-au să sune. Şi asta n-ar fi neapărat o problemă, doar că mai e o chestie: CREATORUL ăsta nu apare aici cu sensul de artist, nu apelează la limbajul ăsta abstrus ca să facă poezie, ci pretind a crea sisteme de gândire. Construiesc case pe fundaţii imateriale şi-apoi se comportă ca şi cum ar rezista la orice cutremur.

        Trecând peste asta, mie mi se par şi Bogdan şi Mircea oarecum offtopic. Problema nu e originea sistemului, de unde-i luat, ci modul în care e folosit. Bogdan crede că Dawkins, respectiv autorii cărţii, nu înţeleg sistemele respective pentru că au gândirea osificată, sau ceva de genul. Eu zic că sistemele respective sunt de neînţeles pentru oricine. Sau, mai degrabă, că diferiţi oameni pot înţelege diferite lucruri. Pentru că nu sunt sisteme, de fapt.

        Uite, dezbatarea de mai jos ilustrează foarte clar ce zice Dawkins:

        Substanţă versus lack thereof. Sistem vs. haos. Ştiinţă vs. pseudo. Şamd.

  7. @Bogdan
    Nu prea am nimic de adăugat la răspunsurile lui MP. Doar că psihanaliza nu e o disciplină asimilabilă fizicii în niciun fel. De fapt, nu prea e disciplină, e mai degrabă un cult dubios. 🙂

    @MP
    Heităre, de ce-mi furi comentatorii?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s