Cruzimea salariului minim

Am tradus textul de mai jos în urma unor discuţii despre salariul minim şi alte chestii-trestii politico-economico-sociale care unesc sau dezbină oameni altfel raţionali. El, textul adică, e scris în 1955, însă oferă o explicaţie de bază mereu valabilă a motivelor care fac din salariul minim o aberaţie inutilă într-o economie de piaţă. Autorul este Paul Poirot, un economist din SUA. Rumegare plăcută!

[Aprilie 1955]

Preşedintele conservator 1 al Statelor Unite crede că niciunei persoane nu ar trebui să i se permită sau să i se solicite să lucreze pentru un venit mai mic de 90 de cenţi pe oră. Guvernatorul social-liberal 2 al New York-ului îndeamnă la ridicarea salariului minim la 1,25 dolari pe oră de la nivelul actual, de 75 de cenţi.

Cu excepţia diferenţelor de detalii, fixarea unui salariu minim prin lege a devenit un proiect bipartizan. Acest lucru ar putea sugera că este o politică bună, însă nu e o certitudine că legea salariului minim va realiza lucrurile pentru care a fost concepută.

Plecând de la truismul „muncitorul îşi merită salariul”, susţinătorii salariului minim îl interpretează astfel: orice persoană care munceşte are dreptul legitim de a revendica de la angajatorul său sau de la societate un salariu suficient pentru a-şi asigura un standard de viaţă adecvat. Deşi e dificil de precizat ce înseamnă exact un standard de viaţă adecvat, opinia cea mai răspândită îl plasează undeva între limitele extreme ale bogăţiei şi sărăciei; această opinie pleacă de la presupunerea subînţeleasă că săracii sunt săraci deoarece bogaţii sunt bogaţi; cu alte cuvinte, angajatorii îşi exploatează angajaţii.
Se pleacă de la presupunerea că angajatorii păstrează cât de mult pot din ceea ce produc muncitorii, că aşa numitul „fond de salarii” nu e distribuit complet în forma salariilor şi că acest lucru este o crimă împotriva muncitorilor în special şi a societăţii în general. Iar, având în vedere că este comisă o crimă, guvernul are datoria de a interveni; de aici – legea salariului minim.

Dacă această teorie este corectă, cum rezolvă un salariu minim atât de redus precum cel de 90 de cenţi sau 1,25 dolari pe oră probleme nedreptăţii, inegalităţii sau exploatării? Presupunând că egalizarea obligatorie a averilor este un mijloc adecvat pentru a atinge o societate mai bună, de ce să nu stabilim un salariu minim de cel puţin 5 dolari pe oră?

Răspunsul este, desigur, că teoria salariului minim nu se bazează pe experienţe reale. Motivul este că muncă în sine nu este ceva rar şi util pentru oameni. Efortul în sine nu este unul dintre lucrurile pe care oamenii le-ar cumpăra în piaţă.

Lucrurile valoroase sunt bunurile şi serviciile produse de muncitori, indiferent de cât de multă sau cât de puţină muncă a fost necesară pentru crearea lor. Dacă un cal poate trage până-n piaţă o căruţă cu o cantitate de varză de 10 ori mai mare decât ar putea trage un om, ce individ sănătos la cap ar angaja un om în locul unui cal?

Iar dacă angajează calul, e firesc ca transportatorul de varză să plătească zece oameni care să lenevească privind cum calul trage căruţa? Aceasta ar fi urmarea logică conform teoriei salariului minim care afirmă că munca omului este singurul lucru de valoare din societate.

Această teorie e incorectă deoarece şi calul-putere are valoare, şi instrumentele au valoare, şi cunoştinţele ştiinţifice, şi o mulţime de alte lucruri pe lângă munca fizică directă. Care sunt acestea de valoroase? Evident, pe cât de valoroase stabilesc producătorii şi consumatorii, împreună, în piaţă.
Conceptul de „fond de salarii” nu există în minţile cumpărătorilor şi vânzătorilor individuali care tranzacţionează. Banii deţinuţi de o persoană sau bunurile simbolizate de aceştia pot fi oferite în schimbul muncii, care este un serviciu, sau pot fi oferite în schimbul altor bunuri.

Fondul, dacă cineva alege să denumească câştigurile şi economiile indivizilor fond, nu poate fi utilizat exclusiv pentru plata muncii. O parte trebuie să reprezinte beneficiul utilizării instrumentelor şi capitalului. În caz contrar, acele economii care creează locuri de muncă şi care susţin productivitatea muncitorului vor dispărea rapid.

Concedierea celor mai puţin capabili

E adevărat, un dictator poate decide că munca omului este singurul lucru de valoare din lume; el poate stabili un salariu minim sau maxim sau pur şi simplu preţuri fixe. Însă el nu va putea pune în practică ordinele sale deoarece acestea sunt contrare regulilor de comportare umană.

Atâta timp cât oamenii conferă valoare lucrurilor în mod individual, nu există nicio metodă de a predetermina preţul pe care-l vor plăti pentru ceea ce-şi doresc. Acesta este stabilit în piaţă, indiferent dacă aceasta este legală sau „neagră”.

Un salariu minim de 5 dolari pe oră e ridicol, într-adevăr, însă nu deoarece 5 dolari este o sumă incorectă, ci deoarece este ridicol să încerci să stabileşti un salariu minim, indiferent de nivelul acestuia. Nu funcţionează. Şi reprezintă o nedreptate faţă de oamenii pe care se presupune că îi ajută, cei mai puţin productivi şi mai puţin norocoşi membri ai societăţii.

Dacă se stabileşte un salariu minim îndeajuns de ridicat încât să producă efecte, aceste efecte trebuie să includă închiderea pieţei pentru persoanele cu capacităţi reduse de a munci pentru a supravieţui. Şi asta deoarece salariul minim le anulează acestor persoane dreptul de a-şi oferi serviciile în schimbul unui salariu care ilustrează adecvat valoarea serviciilor. De fapt, legea spune „dacă nu meriţi salariul minim legal, nu meriţi nimic”.

Acest caracter arbitrar este, desigur, un lucru foarte rău. E greu să-ţi imaginezi o mai mare nedreptate din partea fiinţelor umane care au pretenţia de a fi civilizate decât atunci când cei puternici se raliază pentru a le răpi celor slabi mijloacele limitate de care dispun pentru a se ajuta pe ei înşişi.

Stabilirea unei limite minime care împiedică persoanele să-şi vândă serviciile pentru un salariu mai mic, e similară setării unui preţ minim pentru cartofi. Cu cât preţul minim va fi mai mare, cu atât cererea pentru cartofi va fi mai redusă. Acei crescători de cartofi mai puţin şcoliţi în arta producţiei vor fi forţaţi să părăsească piaţa în mod injust. Acelaşi lucru îl vor păţi şi cumpărătorii care nu îşi vor putea permite să plătească preţul cartofilor.

Când guvernul intervine pentru a susţine piaţa prin introducerea de preţuri minime, atunci aceste două grupuri – cei mai săraci producători şi cei mai săraci consumatori — devin protejaţii guvernului, fiecare depinzând de subvenţii pentru a putea supravieţui. Prin intermediul ajutoarelor de şomaj, guvernul îşi asumă obligaţia de ai susţine pe cei care au fost forţaţi, direct sau indirect, să părăsească mediul productiv. Cu cât nivelul salariului minim este mai ridicat, cu atât şomajul va creşte.

Când îi iei unui om dreptul de a-şi oferi serviciile prin fixarea unui salariu minim mai mare decât valoarea serviciilor pe care le poate oferi înseamnă că desfiinţezi piaţa pentru singurele servicii pe care acel om le-ar fi putut reclama cu adevărat drept proprii. Însă acesta nu este singurul lucru malefic pe care-l face salariul minim. Acele forţe de producţie sunt pierdute şi societatea este mai săracă din cauza acestui lucru.

Cine are de suferit în primul rând şi cel mai puternic atunci când apar restricţii ale ofertei de bunuri şi servicii disponibile în lume? Normal, victimele sunt cei mai puţin capabili să plătească preţul chiar şi pentru necesităţile de bază!

Lecţiile crizelor economice

Consecinţele inumane ale ideii de salariu minim au fost dovedite în timpul Marii crize economice din anii treizeci. Sindicatele, care au atras constant tot mai mulţi membri pe parcursul anilor ‘20, erau atât de ataşate de filosofia creşterii continue a salariilor încât nu s-au putut adapta situaţiei din piaţă, deşi această rigiditate i-a forţat pe mulţi dintre membrii sindicatelor să devină şomeri.

Afacerişti la fel de bine intenţionaţi, atraşi de promiţătoarea Lege a refacerii industriei naţionale 3, şi-au asumat reglementări care nu permiteau preţurilor sau salariilor să atingă nivelurile adecvate. Deşi cea mai mare parte din legislaţia privind salariile minime a fost adoptată abia mai târziu, spre finalul anilor ‘30, primii ani ai Marii crize economice au fost marcaţi în mod egal de indicaţii guvernamentale bazate pe ideea salariului minim.

Consecinţa directă a acestei interferenţe organizaţionale coercitive în piaţa liberă a fost o perioadă lungă şi inutilă de greutăţi pentru oamenii care doreau să-şi câştige traiul. „Experţii” în probleme sociale social vorbesc cu lejeritate despre cum piaţa liberă şi libera concurenţă sunt forme de barbarie. Ei descriu procesul de negociere individuală a preţului şi de determinare a salariului drept o aplicaţie învechită a „legii junglei”.

Însă principala lege a junglei este aceea că cel puternic are întotdeauna dreptate; diferenţele de opinie sunt rezolvate prin violenţă sau supunere. E posibil ca cea mai importantă evoluţie care separă civilizaţia umană de legea junglei să fie cea privind tolerarea raţională şi intenţionată a individualităţii, respectul reciproc pentru caracteristicile moştenite şi dobândite care ne deosebesc de restul persoanelor din lume.

Din punct de vedere economic sau material, această toleranţă şi acest respect pentru drepturile celorlalţi este reflectată în conceptul de proprietate privată şi cel de control asupra proprietăţii. Acestea permit şi încurajează schimbul de bunuri şi servicii între cei care au ceva de oferit şi sunt dispuşi să dea la schimb.

E adevărat: aceste trocuri voluntare îndeplinesc interesele proprii ale fiecărei persoane implicate. Însă acesta nu este un motiv pentru a ne referi la procesele pieţei concurenţiale ca şi cum ar fi exemple malefice de extrase din legea junglei. Schimbul voluntar anulează, nu urmează regula „cel mai puternic are dreptate”.

Regula economiei de piaţă este că alegerea personală este corectă, atâta timp cât această alegere nu răneşte o persoană inocentă. Acesta este o regulă opusă legii junglei, care consideră indivizii slabi şi relativ neprotejaţi drept o pradă adecvată pentru cei puternici şi vicleni.

Există şi un motiv umanitar pentru adoptarea metodei economice a schimbului voluntar, acesta fiind dorinţa de a ne dovedi mărinimoşi faţă de cei mai puţin norocoşi decât noi. Ei sunt cei care nu ar supravieţui greutăţilor din junglă şi care ar rămâne mai tot timpul sclavii oricărei societăţi reglementate politic.

Un lucru extraordinar în economia de piaţă este faptul că ea încurajează pe fiecare individ să-şi dezvolte abilităţile, oricât de limitate ar fi acestea. Ea atribuie fiecărei persoane o anumită valoare pentru multul sau puţinul cu care aceasta contribuie la satisfacerea nevoilor umane. Astfel, societăţile libere produc inevitabil mai mult decât cele de orice altă natură, creând mai multe lucruri utile, a căror abundenţă îi oferă omului sărac mai multe şanse de supravieţuire.

Există motive clare pentru care munca unor oameni trebuie plătită mai bine decât eforturile altor, de ce munca calificată trebuie recompensată mai mult decât cea necalificată, de ce un manager de succes al unei afaceri trebuie să primească mai mult decât oricare dintre angajaţii săi. Oamenii nu sunt egali, nici din punct de vedere al abilităţilor, nici din cel al dorinţelor.

Preţurile şi salariile determinate într-o piaţă liberă, fără intervenţii politice, sunt cel mai bun mijloc de asigurare a producţiei şi distribuţiei echitabile a bunurilor şi serviciilor necesare tuturor. Cei care-şi dovedesc cu claritate capacitatea productivă sunt răsplătiţi corespunzător prin acţiuni voluntare ale celorlalţi în cadrul pieţei. Acest lucru reprezintă un semnal pentru a produce şi mai mult şi un stimulent care atrage alţi oameni să conducă vieţi mai utile şi mai productive. Un salariu minim obligatoriu, indiferent de nivel, poate doar spori numărul pericolelor din junglă.

SURSA.

………….

1. Nota traducătorului: “republican” în engleză; ar fi cumva de centru dreapta, ca ideologie.
2. Nota traducătorului: “democrat” în engleză, aka de centru-stânga.
3. Vezi aici.

Anunțuri

22 de gânduri despre „Cruzimea salariului minim

  1. Pingback: BunDeCitit.ro

  2. Eu ti-am zis ca tu te inspiri prea mult de la altii. Ideea ca un salariu minim suficient de ridicat ar determina persoanele mai putin capabile sa nu aibe loc de munca e cretina, parerea mea. Daca orice firma are nevoie de un oarecare serviciu atunci crede-ma ca daca nu isi permite sa ii plateasca aluia care presteaza acel serviciu un minim pentru masa/casa/facturi anexe atunci firma respectiva nu are ce cauta pe piata. Cati patroni altruisti (exceptandu-l pe Jiji) ai vazut tu? Cati afaceristi ai vazut tu dispusi sa isi plateasca mai mult angajatii, doar pentru ca pot? Nimeni nu o sa iti dea mai multi bani doar asa pe ochi frumosi, fara un motiv secundar care sa il determine sa iti dea acei bani. Daca in cazul persoanelor cu un salariu frumusel nu se pune problema constrangerii din partea statului (pentru ca se presupune ca iau acel salariu pentru ca sunt oarecum mai pretiosi pentru companie decat femeia de serviciu sau omul care schimba cafeau in aparat) in cazul celor de jos in lantul trofic al corporatistilor treaba sta oarecum altfel, in economia prezentului nu cea din 1955. De ce? Pentru ca intotdeauna se va gasi unul mai disperat care sa fie dispus sa lucreze pe mai putin – si asta nu pentru ca banii aia ar fi mai valorosi in mainile lui ci doar pentru ca e dispus la mai multe sacrificii sau are si venituri secundare care ii permit sa se descurce cu ei. Sau poate pentru ca alta solutie nu are decat sa lucreze pe suma respectiva. Din punct de vedere economic asta nu prea e ok pentru ca duce la o ingradire a circulatiei banului, circulatie a banului care e motorul principal in orice economie de piata. Daca jumatate din oameni nu ar mai face cumparaturi, nu ar mai plati facturi, nu ar mai da drumul la bani (chestie pur teoretica) atunci am asista foarte frumos la un colaps economic.

    • De fapt, ideea aia e acceptată chiar şi de cei care susţin salariul minim, cu diferenţa că ei încearcă să găsească o formulă prin care să se asigure că salariul minim nu e nici prea sus, nici prea jos. E până şi pe Wikipedia. În plus, vorba ta, niciunul dintre noi nu e economist. Dar ăia sunt.

      Nu se pune problema dacă o firmă îşi „permite” să plătească sau nu. Oricum, observ că tu pleci direct de la premisa că e logic ca fiecare companie să plătească nivelul de trai al angajatului şi argumentezi începând de aici. Şi că orice angajat merită „bani mai mulţi” doar pentru că se scoală din pat dimineaţa.

      De asemenea, tu văd că interpretezi totul prin prisma sistemului românesc, deşi noi discutam până acum la „nivel ideologic”. 🙂

      Interesant şi că „oricând se va găsi unul dispus să lucreze pe bani mai puţini”. Ai dovezi când afirmi asta? Sau măcar poţi argumenta logic că e aşa? Pentru că din punctul meu de vedere asta e doar o lozincă. Ce uiţi tu să iei în considerare este calitatea angajatului. Un angajat bun e apreciat, indiferent de companie. Un angajat prost e posibil să se găsească în situaţia de a nu avea alternativă, într-adevăr. C’est la guerre. (Paranteză pentru experienţă personală. Până şi la primul meu job în Bucureşti, unde patron era un exploatator ca din manualele comuniste despre capitaliştii venali, şi ăla s-a milogit câteva zile după ce am plecat, deşi putea să apeleze la metoda lui obişnuită, adică studenţi din Regie care făceau aceeaşi treabă cu nici un sfert din salariul pe care-l aveam eu când am plecat. Ăla am fost eu: studentul cu salariu de 350 de lei. Pe lună. Când am plecat stocul de studenţi dispuşi să lucreze pe 3 milioane era tot acolo, dar individul nu era deloc entuziast la ideea că va putea angaja 3-4 persoane cu banii pe care mi-i dădea mie.)

      Şi nu se înţelege deloc care e „chestia” care îngrădeşte circulaţia banilor. Adică chiar deloc.

  3. Eu nu ziceam ca nu e corect rationamentul prin care daca dai prea mult la salariul minim exista riscul sa dispara locuri de munca ci pur si simplu ca e o tampenie sa folosesti chestia asta ca argument. De ce? Pentru ca nu cred ca e prea mult sa asiguri casa/masa angajatilor si apoi prin analogie am ajunge la urmatorul rationament: „Daca iei prea multe medicamente mori de supradoza. Prin urmare hai sa nu mai luam medicamente”.
    Eu nu plec de la premiza ca omul ar trebui sa primeasca bani multi doar pentru ca se trezeste dimineata. Eu plec de la premiza ca omul ar trebui sa poata trai din ce munceste. (See the difference?). La chestia ca se gaseste intotdeauna unu care sa munceasca pe bani mai putini …hmm… da, pot sa iti dau cel putin 3 exemple. Pacat ca sunt oarecum din persoanele pe care le-am cunoscut de-a lungul scurtei mei existente. Eu nu ma refer aici la angajatii aia buni de care firma are oarecari reticente sa se desparta. Eu ma refer la ceilalti, plebea, cei pe care oarecum ii vezi si tu zi de zi (daca ii recunosti sau nu e partea a 2-a) si care nu au un job bine platit sau surse secundare de venit. La aia ma refer. Stiu ca e usor sa ne facem ca nu vedem si sa adoptam atitudinea „Eu muncesc si o duc bine prin urmare si ceilalti oameni fac la fel” dar exista riscul ca la un moment dat sa ne uitam in jur si sa vedem ca suntem singuri. Lasa-ma cu individul ala (singurul motiv pentru care ar fi facut asta e pentru ca surpriza produceai mai mult decat ar fi facut-o 3-4 studenti)

    • „Eu plec de la premiza ca omul ar trebui sa poata trai din ce munceste.”

      De acord. Însă asta nu înseamnă că fiecare job luat separat trebuie musai să asigure traiul unui om. Fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propriul nivel de trai. Dacă acel om face un lucru care necesită un efort foarte redus, cunoştinţe foarte puţine sau face lucrul ăla prost, patronul care îi oferă un loc de muncă care să-i asigure un standard de viaţă adecvat face acte de caritate, nu afaceri. În plus, atunci când ia bani din fondurile companiei pentru a plăti un angajat prost, pune afacerea în pericol. Şi când pune afacerea în pericol, periclitează celelalte locuri de muncă, ale unor angajaţi care fac, poate, o treabă mai complicată şi o fac mai bine. De ce să sufere mai multe persoane ca să fie protejată una singură?
      Analogia cu medicamentele e foarte bună chiar. Exact asta e protecţia socială. Cu măsură, e un medicament. În doze prea mari, cum e la noi acum sau la vecinii unguri, ne omoară încet pe toţi.

      În partea a doua ai ajuns să spui că oamenii sunt egali, angajaţii buni şi ăia proşti merită în egală măsură să trăiască bine. Ţi-am explicat mai sus că protejarea excesivă a angajaţilor proşti periclitează joburile angajaţilor buni. Şi aici mă bazez (prea mult) pe părerile altora, găseşti pe Interneţi destule exemple.

  4. Daca omul nu face treaba buna e concediat. Simplu si eficient. Dar, daca ce face face bine atunci avem 2 cazuri: ori ceea ce face este util si indispensabil (pentru ca altfel nu ar exista postul) ori nu e. Daca e util si indispensabil atunci merg pe premiza ca totusi ar trebui sa traiasca din jobul respectiv (nu in lux dar sa traiasca). Daca nu e sa desfiinteze postul.
    Tie ti se pare ca noi avem protectie sociala? Eu zic sa mai lasi tembelizorul si sa te uiti bine in jur. Caz ipotetic (sau nu): Om, 30 de ani, lucreaza ca o furnicuta la ….NamelessCompany X sa spunem (casier sau whateva). Cat crezi ca face pe luna? Nu iti spun ca stiu mai multe persoane, toate sub 40 de ani care lucreaza pe un pic mai mult de 10 milioane – in Bucuresti. Ce crezi ca ar reusi doar cu banii astia fara un alt ajutor?
    Eu nu zic ca toti angajatii sunt egali – eu zic doar ca cei de jos sa aiba traiul zilnic asigurat iar cei valorosi, buni, whateva sa fie recompensati printr-un trai mai bun (locuinta intr-o zona mai selecta, vacante mai shmechere, masinute ultimul racnect si chestii de genul asta). Sa nu imi spui ca nu exista destul resurse sa traiasca toti bine ca nu te cred – altfel nu am avea omuleti care isi iau porche-ul cu banii jos (cash), fara a fi actionari/proprietari sau ceva de genul la firma care va inventa noul facebook.

    • Deci ai ajuns la concluzia din 1955 până la urmă. Şi ţi se pare că-i mai ok ca incompetenţii să fie concediaţi decât să aibă dreptul la un salariu mai mic decât zice statul? Şi să se desfiinţeze posturile? Asta cam contrazice ce ziceai până acum.
      Iar noi nu avem protecţie socială, noi avem supraprotecţie socială. Dar am impresia că amesteci conceptele, protecţia socială nu se referă la salarii. Ci la ajutoare de tot felul, concedii plătite de stat etc. De exemplu, atunci când un sat întreg ia ajutoare de boală deşi-s toţi plecaţi la muncă în străinătate, atunci când lumea se poate pensiona la 40-50 de ani pe motive din cele mai diverse etc., când pot fi cumulate câte 5-6 forme de ajutor de la stat pentru o singură persoană şi nici măcar nu verifică nimeni dacă bolile sau problemele alea sunt reale, eu zic că nu ne putem plânge de lipsa protecţiei sociale.

      Iar prin ultimul paragraf ai vrut să zici că… exploataţi vs. explotatori, stratificare socială, luptă de clasă, Porsche vs. plasă de rafie etc. Deci comunism, împărţim resursele în mod egal pt. toată lumea, sau cum?

      • Da, la fel mi s-a parut ca NaN a amestecat putin conceptele aflate in discutie. Interesant articolul cu traducerea lui Paul Poirot.

        Trebuie insa facute anumite adaugiri (cred ca cu ocazia asta o sa imi reimprospatez blogul si il public in curand articolul mai pe larg): prin anii ’80, a venit un nene pe nume J.E. Stiglitz (care in 2001 lumea ia recunoascut meritele si a primit un NOBEL ptr economie), alaturi de un alt cercetator au lansat niste ipoteze referitoare la eficienta salariilor, care in viitor va fi cunoscut sub denumirea de ‘modelul Shapiro-Stiglitz’.

        Avand in vedere discutia voastra (lipsa sau prezenta unei legislatii pro salariu minim, somajul si nepotrivirea unora/multora de pe piata muncii), consider faptul ca aceasta teorie aprofundeaza dintr-o perspectiva mai mult decat interesanta conceptul salariului minim.

        Revin cu articolul explicativ (timp sa am doar).

        @Cosmin: congrats, keep up posting 🙂

      • Nu contrazice cu nimic ce am spus pana acum. Plec de la premiza ca fiecare om are capacitatea de a munci (daca nu o are se incadreaza in alta categorie, categorie a carei finantare tine de alt domeniu). Dat fiind faptul ca fiecare are capacitatea de a munci e imposibil ca, atat timp cat acel cineva doreste cu adevarat sa munceasca sa nu gaseasca un job din cele „ramase” pe care sa il ocupe cu succes. Inteleg ca nu faci diferenta intre „celelalte idei” dar hai sa nu acuzam de incoerenta. Iar prin ultimul paragraf ziceam un lucru destul de simplu. Ok cu stratificarea sociala, atat timp cat ala de jos nu moare de foame si clasificarea se face pe un sistem de valori reale.

  5. Salariul minim nu este menit ca sa traiesti din el, ci trebuie folosit ca o rampa de plecare. Un student lucreaza la McDonald’s ca sa-si plateasca benzina si mincarea. Cind va absolvi facultatea va avea sansa sa lucreze pe un salariu mai bun si de acolo poate urca pe scara carierei. Fiecare este dator sa-si asigure propriul trai.

    • Aha deci englezii in prostia lor au cam dat in bara cand au obligat angajatorii sa asigure angajatilor o suma suficienta pentru cazare, cosul zilnic si iesirea saptamanala? Asta este, nu toti sunt asa destepti ca noi.

  6. @Cristina
    Foarte adevărată concluzia, dar nu sunt sigur că e necesar să existe un salariu minim ca să aibă studenţii din ce trăi.

    @NaN
    Tot spui chestia asta cu salariul minim în Anglia… Ai şi un link, ne poţi arăta unde ai citit chestia asta? Eu am găsit că salariul minim în UK se stabileşte în funcţie de salariul mediu naţional, de vârstă, de orele lucrate etc. În principal, o grămadă de indicatori economici şi factori care ţin de tipul şi durata muncii, dar nicăieri nu scrie că salariul trebuie musai să acopere anumite nevoi ale angajatului. Enlighten us. (Apropo, e ciudat cum într-o ţară ca Marea Britanie, unde au partidului laburist (socialist) de atâta timp, au introdus salariul minim abia în 1999. S-au deşteptat târziu.)

    @Vlad
    Hehehe, nice. 🙂

    • Sincer mi se pare cam cretina cererea… Dar ca sa fiu in tonul discutiei…

      United Kingdom
      Main article: National Minimum Wage Act 1998
      Municipal regulation of wage levels began in some towns in 1524.
      Wages Councils
      The Trade Boards Act of 1909 created four Trades Boards that set minimum wages which varied between industries for a number of sectors where „sweating” was generally regarded as a problem and where collective bargaining was not well established. This system was extended considerably after the Second World War; in 1945 Trades Boards became Wages Councils, which set minimum wage standards in many sectors of the economy, including the service sector as well as manufacturing.[40][41] Wages Councils were finally abolished in 1993,[42] having fallen into decline due, in large part, to Trades Union opposition. A lower limit of pay, or „pay floor” was regarded as threatening the voluntary system of collective bargaining favoured in the UK. The government had first made a serious attempt to abolish Wages Councils in 1986, having abandoned existing legislation that tried to widen the scope of voluntary agreements to include those firms that had not taken part in negotiations, such as the Fair Wages Resolutions. These required that government contractors pay fair wages and respect the rights of their employees to be members of trades unions.
      Instead the Wages Act 1986 reformed the wages councils and abolished the power to create new ones.
      National Minimum Wage
      A National Minimum Wage (NMW) was introduced for the first time by the Labour government on 1 April 1999 at the rate of £3.60 per hour for those workers aged 22 and over[43],Labour having promised to set a minimum wage in their 1997 general election campaign. In its election manifesto, it had claimed that every other modern industrial country had already adopted a minimum wage.[44]
      This rate was set after the Low Pay Commission (LPC), an independent body the government appointed in July 1997 to advise it on low pay, recommended the rate.[45] The LPC’s permanent status was later confirmed and it continues to make recommendations to government on the NMW, which has been uprated in October every year since 2000. The LPC board consists of nine members—three trade unionists, three employers, and three labour market relations experts. The Commission undertakes consultations each year to gather available evidence before making recommendations in its biennial review—the next such set of recommendations being due in the spring of 2007.
      The current minimum wage in the UK, set in October 2010 by the new Conservative-Liberal Democrat coalition government, for adults aged 21 or older is £5.93 per hour. For workers between the ages of 18 and 20 the minimum wage is £4.92 per hour. The minimum hourly wage for all workers under the age of 18 (and who are, in addition, no longer of compulsory school age) is £3.64. There is no minimum wage for those still of compulsory school age. With effect from October 2011, the minimum wage will increase to £6.08 per hour for workers aged 21 and above, £4.98 for workers aged 18-20, £3.68 for workers aged 16-17, and £2.60 for apprentices regardless of age.[46]
      Some workers undertaking apprenticeships or accredited training may be exempted (that is, not considered eligible to receive the NMW) for a certain period of time, which varies according to their age and the length of time in employment. Other categories of worker who are exempt include au pairs, share fishermen, clergy, those in the Armed Forces, prisoners and some people working in family businesses. The rate payable under the NMW can, in all cases, also be reduced where accommodation is provided to the worker.
      Unlike most other employment rights legislation in the UK, which generally rely on affected individuals raising grievances and making claims, if necessary, before tribunals to enforce these rights, the NMW has compliance teams, attached to Her Majesty’s Revenue and Customs (HMRC) offices who will act on approaches from workers who think they are being paid less than the minimum wage by contacting and visiting their employers. Affected workers can either make a complaint directly to a national helpline or seek advice from another agencies such as their local Citizens Advice Bureau or the Scottish Low Pay Unit—this is particularly recommended if other employment rights issues are involved, as the HMRC can only deal with minimum wage enquiries.

      http://www.worksmart.org.uk/minwage_calc.php – daca vrei sa vezi si cat ai castiga minimum in Anglia. Si daca vrei sa iti confirm ca suma iti ajunge pentru ce am precizat anterior sau ca reprezinta ce ti-am spus, iti pot da id-ul unui roman stabilit in Anglia sa stai de vb (stiu ca nu ti se prezinta ca la televizor – ce sa ii faci nu toti ne informam de la sursa adevarului suprem – dar cred ca ai putea sa iti faci o idee). Si cu asta cred ca incheiem subiectul aici (PM for id-ul de care am vb), nu de alta dar am ajuns la concluzia ca, inevitabil, e diferenta de opinie intre omul care sta si isi da cu parerea prin prisma celor pe care le vede prin ferestruica propriului barlog si omul din marea de oameni care vede lumea prin prisma discutiilor cu diferiti indivizi,

      • „o suma suficienta pentru cazare, cosul zilnic si iesirea saptamanala”
        Aşa spuneai. Unde scrie asta? Ai citat pe lung şi pe lat, dar nicăieri nu scrie ce costuri trebuie să acopere salariul minim.
        Asta unu la mână.
        2. Un om care lucrează în Anglia NU ESTE O SURSĂ RELEVANTĂ pentru discuţia noastră de acum. Asta dacă nu cumva lucrează la agenţia guvernamentală care stabileşte salariul minim. Faptul că el jură pe roşu că lui salariul minim îi ajunge pt. cazare, coşul zilnic şi ieşire sau că i-a spus lui cineva chestia asta, chiar dacă i-a spus-o PM-ul Marii Britanii în persoană, e irelevant atâta timp cât nu scrie chestia asta într-un document oficial.

  7. Nu trebuie sa existe un salariu minim, dar am vrut sa arat ca salariul cu care se incepe nu trebuie neaparat ca sa sustina existenta. Sau daca nu-i ajunge din primul loc de munca, sa lucreze un al 2-lea job. Interesul este sa se ridice de la un salariu de jos pina la nivelul care ii poate asigura un trai. Dar asta tine de el, nu de patron.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s