First person dreaming

Vis ciudos visai aznoapte!
Se făcea că alergam pe-un fel de stinghie îngustă, întinsă de-a mijlocul unui lac verde-fosforescent. Ştiam cu siguranţă că orice pas greşit ar fi fost ultimul, lichidul de sub mine nu putea fi altfel decât letal. Purtam un fel de vestă blindată şi aveam senzaţia că trebuie să scap de ceva, un monstru înfricoşător care mă urmăreşte. Deasupra mea se întindeau vreo 3-4 poduri înclinate, unind două laturi ale unei clădiri sumbre. TREBUIA să ajung la un lift, undeva în stânga mea, pe care-l auzeam coborând cu un scârţâit enervant. Tocmai sărisem de pe podeţul îngust pe-un dig care mărginea lacul letal când am auzit un zgomot undeva deasupra mea. Instinctiv, am ridicat privirea în sus. Un dublu identic zbura deasupra mea. Eram tot eu, prăbuşindu-mă asupra ego-ului de jos, într-un freeze frame demn de-un thriller psihologic prost. Am desluşit două pistoale în mâinile celuilalt Cosmin. Dintr-o dată, perspectiva s-a inversat, acum vedeam prin ochii eului în cădere. Tocmai mă pregăteam să înfig câteva gloanţe în ochii celui de sub mine, când m-am trezit.

Imaginile astea m-au urmărit timp de câteva ore după ce m-am trezit. Nu reuşeam să-mi dau seama de unde sentimentul straniu care mă încearca, un amestec de nostalgie şi teamă. Ştiam cu siguranţă că respectiva clădire e reală, că am fost cândva acolo, doar nu-mi aduceam aminte când. Şi ce treabă aş fi putut avea eu în ceea ce părea un fel de complex industrial părăsit?

Şi cum rumegam eu aşa amintirile visului, astăzi pe la prânz m-a pocnit un flashback din adolescenţă: clădirea era Deck16. Cumva, mintea mea ciudată reuşise se preia un nivel dintr-un joc (Unreal Tournament, circa 1999) şi să-l transforme într-un spaţiu copleşitor de real. Paradoxal (sau nu), în vis puteam percepe clădirea în mod aproape sinestezic: verdele atotprezent mi se părea amar, puteam vedea scârţâitul liftului şi pipăi teama pe care mi-o provoca urmăritorul.

De altfel, nu e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva: în vis am transformat adeseori niveluri sau peisaje din jocuri în locuri care-mi păreau reale. Probabil că multe dintre cele mai colorate şi pasionante vise le datorez jocurilor, în special FPS-urilor. Iar procesul continuă după ce mă trezesc: nostalgia faţă de spaţiile din joc se transformă într-o senzaţie iraţională de regres psihologic până în vremurile când singura mea grijă era cum să fac bani de sală (sală de jocuri, să ne înţelegem. Fizicul meu impunător indică imediat faptul că-s cam nedus pe la aia de forţă), când îmi petrecem şi câte 2 zile continuu în faţa monitorului şi apoi visam că mă joc timp de alte 12-14 ore. Şi-apoi o luam de la capăt.

Visez destul de des că mă-nvârt cu rocket launcheru-n mână în Dark Zone din Quake 1, privind mereu în spate să nu mă prindă vreun mişel cu lansatorul de grenade. Alteori simt că mă înec în somn încercând să ajung la railgun pe The Edge, în Q2, în timp ce un necunoscut aruncă grenade în băltoaca-n care sunt prins ca un peşte în sezonul secetos. Desigur, Quake 3 nu poate lipsi. E destul de înfricoşător să cazi în vis, dar senzaţia de vertij e de nedescris atunci când te pierzi în spaţiu urlând (desigur, nu te aude nimeni, că-n spaţiu…), iar deasupra ta DM17 se face tot mai mică.

Desigur, premiul „most dreamt” merge către Half-Life. Înainte să dea peste mine (cam ca un TIR scăpat de sub control) patima pentru Counterstrike, care mi-a mâncat mii de ore de viaţă lucidă şi m-a transformat timp de 2 ani într-un zombie (night of the gaming dead, nu ştiu dacă aţi văzut filmul…), principala mea activitate în afară de liceu şi citit era să-mpuşc prietenii cu arbaleta. Coridoarele gri-albăstrui din Crossfire, cutiile gălbui şi senzaţia de claustrofobie din Stalkyard, vastele spaţii de omucidere şi alte distracţii aferente din Bounce, toate astea şi multe altele s-au transformat într-o arhitectură onirică destul de înspăimântătoare.

Ca o paranteză, mi-aduc aminte cu extremă claritate (şi transform în vise) frustrarea simţită când am piedut finala unui concurs de Half-Life organizat la sala pe care o frecventam (proverbialul, legendarul, irepetabilul „Beci”. Numele spune totul.) în faţa unui bun prieten (care mai şi comentează pe aici, pe unde mă joc eu de-a blogul), Kenny. Eram la egalitate, urma fragul final. Pe harta Undertow, Ken s-a baricadat într-un buncăr cu lasere (he who played HL knows what I’m talking about) şi m-a aşteptat răbdător până am încercat să intru. Şi când am intrat, am intrat mort. L-am înjurat atunci în toate felurile, dar peste câteva luni am folosit o metodă similară la un alt concurs, la altă sală. Tactics was never my strong suit. 🙂

Ce vreau să spun (presupunând că există şi-un mesaj în pălăvrăgeala asta) este că jocurile mi-au mâncat viaţa, dar lucrul ăsta se compensează acum prin faptul că-mi sporesc complexitatea viselor. Sau poate de fapt o micşorează, chiar nu ştiu. Cert este că au lăsat o urmă şi că toate acele spaţii, persoane şi evenimente virtuale necesită un efort raţional din partea memoriei mele pentru a le putea deosebi de cele reale. (În mod normal aici ar trebuie să filosofez steril asupra diferenţei dintre real şi virtual, dar mi-e lene. Completaţi voi cu ce vreţi.)

………

Complet off-topic, să vă povestesc aici şi prima mea experienţă online. Se deschisese prima sală de net în Câmpulung Moldovenesc, târziu, cândva prin 99-2000. Fără să avem nici cea mai mică idee la ce să ne aşteptăm, subsemnatul şi un grup de vreo 5-6 prieteni ne-am dus să vedem minunăţia. După o aşteptare de câteva ore (erau vreo 5 calculatoare şi coada era lungă), am prins un loc în faţa unui calculator şi adminul ne-a deschis mIRC-ul şi ne-a conectat la canalul Suceava. După scurtul training primit, am stat noi şi ne-am scărpinat în cap, întrebându-ne pe cine şi ce să întrebăm, cu cine să discutăm. Cum eram băjeţi intelijenţi, l-am luat pe primul din listă: @Uraganu. Habar n-aveam ce înseamnă @ din faţa numelui şi nici nu ne păsa. Am deschis fereastra de chat şi i-am scris câteva cuvinte amabile:
Îi bună mă-ta, Uraganule?
Şi aşteptam, rânjind ca proştii, să vedem cu ce înjurătură ne răspunde. Doar că, să vezi minune, dintr-o dată s-a terminat cu şmecheria. Înjurătura, reală, a venit de la admin: care paştele mă-sii l-a supărat pe Uraganu? După cum v-aţi dat probabil seama, Uraganu a banat toată sala. Urmarea evidentă a fost că noi am fost banaţi la rându-ne şi-am mai pupat net abia după câteva săptămâni. Oricum nu ni se părea mare lucru, puteam să-l înjurăm lumea şi prin Romtelecom.

Anunțuri

16 gânduri despre „First person dreaming

  1. Pingback: First person dreaming | Cosmin Maricari | BunDeCitit.ro

  2. Din ce-mi amintesc eu, înainte de mIRC ne-am conectat la chat-ul mtv.com, unde am rămas proști când cineva ne-a întrebat „asl pls”. În orice caz, se pare că te poți lăsa de FPS-uri, dar FPS-urile n-o să se lase niciodată de tine.

    • Pff, uitasem complet de chatul mtv.com. Probabil că faza cu Uraganul a fost de fapt ceva mai târziu. Oricum, s-a întâmplat la aceeași sală. Să reformulăm: prima întâlnire cu mIRC-ul. 🙂

  3. @ era channel operator…si la momentul ala, probabil pe Undernet, pe mirc era un pic de haos, in sensul ca operatorii nu aveau user inregistrat si punctele se dadeau functie de real name sau de IP…in schimb, cred ca si in ziua de azi kickurile si ban`arile se fac tot functie de nickname, realname, sau cel mai simplu’ functie de IP… si cum la momentul ala 99-2000 salile de net aveau o linie telefonica inchiriata de la romtelecom, si teava cu net de tot rasul, cu un singur IP….daca o sfeclea unu’ si lua ban…regretau toti..
    O tempora…o mores !! :))

    • Aha. Păi prea multe detalii nu cunosc despre mIRC, am fost cel mult un user ocazional, deşi a devenit rapid o modă în perioada aia. Dar e cum zici tu. Operatorii banau userii, deci şi sălile, iar sălile-şi banau clienţii banaţi. În funcţie de sală, riscai să-ţi iei şi palme după ceafă dacă reuşeai să obţii ban pe canale mai importante. 🙂
      Era mişto, eram tineri.

  4. Pingback: Mini-ghid pentru Fain in Cuvintele Dianei

  5. Salut,

    Da, îmi amintesc acel concurs de HL. 😀 Foarte intensă finală. Cât despre partea de gaming… mi-a mâncat şi mie ani buni din viaţă, dar dacă aş putea da timpul înapoi nu aş schimba nimic (poate m-aş lăsa de WoW după 2 ani şi nu după 4). Era o metodă frumoasă de relaxare şi mai ales că puteai combina şi viaţa socială cu cea de gamer era perfect. Ieşeam şi în cluburi, dar şi pierdeam nopţi jucând Quake.

    Frumos post, Cosmin… mi-a trezit nişte amintiri frumoase.

    • Eh, Kenny, lasă că îmi iau eu revanșa. Organizăm prin 2019 ediția aniversară a 20 de ani de la campionatului de la Beci. Sau, mă rog, a finalei. Și tot pe Undertow. This time i’ma take you to school. 😀

        • Aaa, nu. Era în Câmpulung Moldovenesc, nu în București. Dar, funny enough, cred că știu și sala de care zici tu, că am stat pe Șoseaua Berceni primii 3 ani în București. 😀 Asta dacă te referi la sala de la etajul cârciumii de pe Nițu Vasile, chiar înainte de Piața Sudului. Deși nu văd cum ar putea fi ăla beci. 😀

          • Multe episoade faine de început ale netului și gaming-ului le-am avut în Brăila…dupăa aia, când am venit in București (acum vreo 10-11 ani) aveam ce ne trebuie în cămin în Regie…deci nu am colindat netcafe-urile de p-aici, în schimb fără legatură „La Beci” (da, de la Big mai jos si-n aproapierea rondului cu fosta industriilor) am avut câteva episoade grele când încă mai puteam să beau.(nici urmă de net) 😛

  6. adica cum, ce jocuri sunt astea, io ma joc numai solitaire si zuma deluxe ca pe-astea mi le-a instalat tata, de unde pot sa le iau si eu pe jocurile astea: Deck 16, DarkZone si The Edge ca arata foarte bine

    • Păi dacă eşti mic, Dorine… Las că te faci tu mare şi-o să vezi cam cât de mare e-un ou mic. 😛

      Până atunci, să ştii c-o să te sun curând, poate ai şi tu timp de-o bere, că de la comentarii fără sens văz că nu te dai în lături. Încrucişa-ni-s-ar meridianele chi să ni se-ncrucişeze!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s