Fantezie cu sonet

Soarele cu ochii tandri d-adamant şi peruzea
Melancolic stă la masa d-unde-mparte raza sa
Muritorilor nevolnici, ce cu ochi timizi privescu-l,
Covârşiţi d-atâta spaimă şi se roagă la cerescul
Împărat preste poporul cu ursita otrăvită
Să nu-i arză cu grozava-i respirare aurită.
Prăvălește-acuma paşii peste-ai nopţii munţi şi văi,
Împărţind dureri uitate în pădurea de văpăi.
Somnul visele-şi adapă-n găuri negre unde timpul
Merge-n fiece amiază ca să îşi înmoaie nimbul.
Cad din coama-i neagră clipe şi războaie şi ruine,
Ca cristale de mătreaţă, cad şi târfe şi regine.
Când îşi saltă o dată pleata de se clatină planeţii,
Sar bufonii şi-mpăraţii, spărieţi ca liliecii.
Şi când soarele îl vede, cu accent de jamaican,
Împletindu-şi părul, zice: “Wassup, son?”

Cu grăbire nefirească fiindcă razele-i sunt şină,
Zboară-nvolburând atomii, libelulă de lumină.
Cu în urmă-i universuri, încruntate că viteza
Globului de foc şi aur le decoafează freza.
Sar planetele speriate cu sateliţi la subţiori:
Vântul le ridică fusta, văd roz centuri de meteori.
În spate jerbe de lumini ca jeturi de motoare,
Iar cosmosul e luminat de mii de reflectoare.
Şi are ochii fulgerii şi-n ei lavă topită
Cu irizări de explozibil în fiece orbită.
Şuviţele – trăznete, strâns prinse la spate
Cu fulgere sferice legate-n noduri de cravate.
Cuvintele-s lasere trimise în spaţ,
Cu mâini verde-roşii să prindă în laţ
Fotonii din razele-mprăştiate, puzderia
De candele. Să moară de ciudă antimateria!
Stelele tresar stresate de atâta frumuseţe
Lumile-ncreţesc în tremur craterele lor de zdrenţe,
Comete se opresc în cale ca să îi prezinte trena,
Însă el e orb la toate. El o vrea doar pe Selena.

De departe el aude palida şi recea gură
Cum îl strigă: “Ion? Ioane, sunt aicea, sus în şură!”
“Cât e ora? Dragă Doamne, iar venit-ai prea devreme!
Ai şi tu un pic răbdare… şi bagă pe foc trei lemne.”
Luna e stăpâna morţii şi e gospodină bună,
Are grijă ca Pământul să nu piară în furtună.
Ea cu mâna-i dalbă-mparte patimi după soarta firii,
Stoarce cerul nopţii-n oameni să fie plăcuţi privirii.
Când îşi picură blândeţea ca o ploaie peste lume
Se albesc în noi părinţii, şi bunicii, şi străbunii,
Se topesc în hore large, se destramă şi se-adună
Să refacă circuitul dumnezeirii în natură.
Câteodată,-n ceruri, noaptea o acoperă, perdea,
Cearcăn vineţiu sub ochiul de omăt vine să stea.
Şi planete gălbejite îşi dau faţa cu pomadă
Ca să semene cu luna şi lucirea-i de zăpadă.

De mii de ani trăind în vis, Ion şi cu Selena,
Ne văd murind nefericiţi, ceva mai jos, pe Terra.
Şi se iubesc, zi după zi, ca-n lumea cea străbună,
Iar noaptea se iubesc pervers, ca într-un banc cu Bulă.
Şi se iubesc suav, gingaş, ca doi copii, alene,
Apoi iubesc pe interes, ca doamnele-n manele.
El e amorezat nespus şi-o apără sălbatic,
Planeţii pe la colţuri zic că soarele-i lunatic.
Au încins acum nebunii un poker pe dezbrăcate,
Excitant zâmbeşte luna peste-un ciubăr cu păcate;
Când cu-a unghiilor săbii mai retează-un fir al sorţii,
Deopotrivă îi aruncă încă o ciozvârtă morţii,
Care dă din coadă, ciuma, şi scârbită-i linge lunii
Degeţelul mic cu care tot jucând, crăpau nebunii.
Dar Ion, cel care norii îi străpunge cu lumină,
Care vara ne preface în figuri din plastilină,
Cel care ştie pe toate şi de toate e ştiut,
Cel nemuritor ca timpul din care este născut,
Nu vedea, orbit de-amorul care-i sta ca păru-n ochi,
Că Selena îl trişează şi-o să-l lase în chiloţi.
Dară, iată! Cum ciubărul, cu un şut bine plasat,
Răsturnatu-l-a nervosul, dezbrăcatul împărat.
Şi cu coada-ntre picioare, scheunând s-ascunde moartea.
(Nu vroia să-şi ia papără!) Peste ceruri închid cartea.

Am privirea aţintită, jos pe Terra, vis-à-vis
De alimentara unde inocenţi râdeau copiii
Chiar de cel mai balaoacheş, un ăla mic şi prăpădit,
C-a băgat ţigara invers şi pe limbă s-a pârlit.
Meditând, duceam în plasă trei sardine şi-o negresă,
Când deodată reveria m-a pocnit direct în freză.
Ca să vezi! Era ciubărul! (Eu credeam că-i camion,
De vedeam doar păsărele şi vorbeam parcă prin somn.)
Şi de-atuncea, dimineaţa, trag cu praştia în soare,
Că-n cucui s-a strâns păcatul şi puroiul său mă doare,
Şi-n păduri, noapte de noapte, mă tot pierd, şi hăulind,
Luna o înjur de mamă, să nu crezi cumva că mint.
(Ospătar, mai adu-mi, frate, încă o halbă de bere!)
Şi mă simt cuprins de vraja dănţuindelor pubere.
Nu am cui, când simt ispita cum la inimă dă ghes,
Poate doar cucoanei Morţii, lătrând, să mă spovedesc.

Când spre veşnicul coşciug mă atrage gura ştirbă
Ce pot să le zic celora ce vorbesc în nici o limbă?
Câtorva naturi aprinse care mi-au aprins natura,
Mi-au turnat în carne cerul, mai târâş şi mai de-a dura,
Le dedic această scriptă de cuvinte-ntrolocate
Care cearcă să adune firmituri de stihuri moarte.
Şi-n tăcerea unor cânturi de din veacuri mai ferice
Vin şi eu s-adaug vocea-mi aceluia care zice
Despre viaţa unor seculi şi iubirea de poet,
Cu o tristă încercare de a scrie un sonet:

***

Nimic nu mai e simplu în lumea noastră nouă,
Când viermii rod tăcerea şi o transformă-n cântec,
Când dragostea-şi întinde ameţitoarea rouă
Pe glasul mort al vieţii şi-l face rodnic pântec.

Afară ploaia strânge concretul într-un vers,
Iar vise nerostite se fac cuvinte-n carte.
Eu sap în oameni groapa unui cer invers
Şi le târăsc furtunile prin carne.

Litanii de sirenă vă leagă de catarge,
Nu vreţi să-mi ascultaţi doinirea fără glas.
Surzi şi schilozi, vă pierdeţi între large
Rotiri ale orbirii între galop şi pas.

Din dragoste de oameni voi deveni iar om
Şi poate că doar moartea mă va trezi din somn.

Anunțuri

9 gânduri despre „Fantezie cu sonet

  1. Pingback: Leapşă cu sonete şi premii « Cosmin Maricari

  2. dezcoafează??!!! scoate z-ul din cuvânt, altfel te acuz că inventezi cuvinte.
    „glasul mort al vieţii” -mi se pare mie sau e o contradicţie în termeni? aş putea să jur că e un antagonism cu care nu mă pot împăca oricât de liberă mi-aş lăsa imaginaţia.
    ce e aia „large”? inventăm cumva rime? 🙂
    sonetul e mai greu de scris, oricat s-ar crede că nu e aşa. nici prin cap nu-mi trece să te descurajez, dar am să scriu eu unul care să-l depăşească cu mult pe al tău. doar suntem la concurs, nu? 😛

    • Lol, habar nu aveam că există cuvântul „decoafa”. Dar există o explicaţie: chestia de mai sus e scrisă în 2001, când eram în clasa a 12-a la liceu. 🙂 Eram mai necopt lingvistic. Deci modific.

      „Large” să zicem că-i licenţă poetică. Sau arhaism. Sau regionalism, bunică-mea îl folosea cu lejeritate.

      Nici n-am zis că-i uşor de scris. Ideea e să fie bun în sine, nu prin comparaţie cu sonetul meu, că atunci n-ar fi mare brânză. 🙂 Multă baftă. Până acum doar tu şi Porkul v-aţi anunţat interesul. Vedem ce iese.

  3. păi nu pot spune despre „large” în nici un fel că ar fi, cu tot respectul pentru bunica ta. pur şi simplu nu există cuvântul.

  4. Ok, Cosmine, ma inscriu si eu la treaba cu concursul, dar numa’ de dragu participarii. Important e sa trec linia de sosire. Sa nu aruncati cu rosii si oua stricate daca ajung ultima, bine? Sau daca nu va iesi un sonet competitiv…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s