DON’T PANIC

În ultima vreme se pare că mi se întâmplă multe chestii în lift. Cum ar zice profesorul meu de română din liceu, liftul e un spaţiu ascensional, implică o propulsie motivaţională în plan vertical, iar dimensiunile sale modeste te duc cu gândul la o efemeră asceză spirituală urbană. Adică lifturile atrag evenimentele paranormale ca toboganele pedofilii. Nuff bullshit. Să vedeţi chestie:

Săptămâna trecută, într-una din zilele alea încinse, am coborât pe la 11 seara să cumpăr ceva de la un non-stop din apropiere. În faţa mea, la chioşc, o tanti trupeşă (eufemism) cu două sacoşe-n mână şi-o chestie gen păr pe cap (deşi nu-s sigur, avea o culoare incertă, violet-portocalie, probabil făcut cu vreo vopsea din aia scumpă, cu nume pretenţios de genul „Apus de Cernobâl by Dior”). O ştiam din vedere, stătea pe scara mea. Când m-a văzut s-a strâmbat de parc-ar fi făcut deepthroat cu un peşte-balon înfăşurat în sârmă ghimpată şi şmirghel. Nu ştiu de ce, că reacţii de astea nu prea provoc, în ciuda feţei. Eram cam neras, era şapca prea impunătoare, tricoul prea beligerant, adidaşii prea fioroşi, pantalonii scurţi prea scurţi? Dunno, cert este că m-a privit de parcă eram Norman Bates, varianta din Titan.

Am ignorat-o complet, am aşteptat să plătească cu mâna tremurândă, şi mi-am cumpărat şi eu ce-aveam nevoie. Am pornit spre casă, pe întuneric. Drumul era hipnotic, un șir cenușiu de copaci identici în dreapta, un câmp fără repere în stânga, o linie albă la mijloc, strălucitoare în lumina farurilor… Stai, că asta-i din altă poveste (see what I did there?).

În faţă, stimata mea vecină îşi căra trupul voinic pe trotuar, prin legănarea alternativă a muşchilor fesieri şi grohăit la fiecare pas, speriind de moarte comunitarii, câini şi boschetari deopotrivă. Deodată, mă simte. Se uită la mine peste umăr cu spaima unei foci… Pardon, cu spaima unei morse urmărite de un urs polar. Ca să nu ziceţi că am ceva cu femeia, o să-mi schimb şi eu animalul: un pui de urs polar, rahitic şi cu ochelari. Încearcă să grăbească pasul, dar nu prea are şanse. Eu, nevrând să o sperii, încetinesc, să nu mă aproprii de pantagruelica apariţie, că la aşa constituţie, mira-m-aş să nu fie cardiacă.

Ştiţi clişeul: spaima se transformă-n groază când… În cazul de faţă, când a văzut că ne îndreptăm spre aceeaşi scară. Până să-şi scoată cheia de la interfon din geantă cu deştele alea cremwurştine, eram lângă ea. Am salutat-o politicos şi gentleman fiind, i-am ţinut uşa. A intrat în scară cu un suspin resemnat.

Am chemat liftul, singurul care mergea dintre cele trei disponibile. S-ar putea spune că doamna avea ghinion. Am ţinut şi uşa liftului, afişând cel mai fermecător zâmbet posibil. N-a părut convinsă. Stăteam mai sus decât ea. M-am refugiat într-un colţ, încercând din răsputeri să par cât mai inofensiv, dacă aşa ceva e posibil.

O analizam cu colţul ochiului. Nu ştiu ce-şi imagina că i-aş putea face. Era clar din altă clasă. Adică dacă io-s din categoria pană, ea e heavyweight, dacă io-s Tata Nano, ea e Komatsu 930E-3 etc. că-s prea facile comparaţiile astea. Plus că sunt câteva sute de oameni în bloc şi ea părea să aibă corzile vocale ale unui soprane şi capacitatea de auto-apărare a întregii famiglii Soprano. Dar, cel mai important, avea mustaţă. Şi nu ştiu alţi violatori cum sunt, dar pentru mine mustaţa-i clar deal breaker. Plus că, având în vedere diferenţele de categorie, violul s-ar fi transformat rapid în speologie.

Booon, deci eram ambii doi înghesuiţi în lift, ea terorizată de ideea unor gânduri necurate, eu de ideea că behemoata depăşeşte greutatea admisă. Ajungem la etajul de domiciliu şi distinsa doamnă coboară.
Când se închideau uşile în urma suavei vecine, observ că şi-a uitat una din pungi în lift. Aşa că fac lucrul normal: împing brusc uşa liftului şi strig după individă.

Ce s-a întâmplat apoi e greu de descris: aţi văzut vreodată pe ăia de aleargă cu taurii la Pamplona? Cum vin monştrii ăia buluc spre câte-un perete, suflând foc pe nări? Eh, aşa a făcut şi planetoidu’ ăsta: a scos un ţipăt ascuţit de panică, a întors capul porcin spre mine şi-a încercat să fugă în direcţia opusă. Doar că în direcţia opusă era peretele. Uşa era cu vreo 2 metri mai la stânga. Şi oricât de curajoasă a fost încercarea, nu i-a reuşit traversarea murală. Mai ales că s-a lovit cu părţile elastice: sânii şi burta. Într-o fracţiune de secundă era în fund, pe jos, da-n următoarea era-n picioare, gata de sprint. Şi-n tot timpul exerciţiului ăsta bizar, nu şi-a luat ochii de la mine.

– Doamnă, punga! am zis pe cel mai blând ton posibil.

Oricum, eram deja lângă ea şi-i întindeam punga cu acelaşi zâmbet şarmant. Tremura sărmana ca un chihuahua supraponderal cu Parkinson uitat în camera frigorifică. A luat punga cu cel mai chinuit zâmbet pe care l-am văzut vreoadată şi-a şuierat la mine:
– Nu mi-e frică de tine!
Mă puteţi blama că n-am crezut-o?
S-a mai uitat o dată la mine cu ochii ăia de câine bătut, tremurând transpirată ca un bunic epileptic uitat din greşeală închis în maşină. Probabil ca să mă poată identifica când o s-o întrebe poliţia dacă ştie ceva despre cadavrele găsite cu 2 etaje mai sus. Şi-a a rupt-o la fugă, dar fugă adevărată, cu dâră de praf în urmă ca-n desenele animate cu Wile E. Coyote şi struţul ăla frustrant, lăsând în spate un violator dezamăgit şi un perete puţin avariat.

Întrebat care este cel mai bun sfat pe care l-ar putea da umanităţii, Arthur C. Clarke îl citeză pe Douglas Adams: DON’T PANIC. Adică, nu vă panicaţi (asta scrie, întotdeuna cu majuscule, pe Ghidul autostopistului galactic). Nu pot decât să-l aprob pe Clarke, plin de avânt pionieresc şi voie bună. Iar la întrebarea „De ce s-a panicat vecina lui Cosmin?”, răspunsul este unul singur: 42.

Anunțuri

7 gânduri despre „DON’T PANIC

  1. Pingback: DON’T PANIC « Cosmin Maricari | BunDeCitit.ro

    • Da, e numele meu de fată.
      Şi la faţă arăt ca Hellraiser, am mâinile lui Freddy Krueger, picioarele lui Frodo şi muşchii lui Christian Bale în Machinist.
      Pe grasă au găsit după o săptămână în mall, liposucţionată.

  2. Cosmin, ai un stil tare savuros de a povesti! Plastic, gumilastic, bombastic… Glumesc! Imi place mult cum captezi atentia cititorului. Iar povestea de mai sus e faina de tot.

  3. „liftul e un spaţiu ascensional, implică o propulsie motivaţională în plan vertical, iar dimensiunile sale modeste te duc cu gândul la o efemeră asceză spirituală urbană. Adică lifturile atrag evenimentele paranormale ca toboganele pedofilii”
    faina tare asta! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s