Scrânciobul

(Mitza a pornit leapşa. Tema: povestiri horror. Sau pe-acolo, chestii de speriat copiii, dezgustat bunicii, înfiorat adulţii etc. Am încercat şi eu. Ce-a ieşit vedeţi mai jos.)

Scaunul scârțâie puternic, un pic mai tare decât își aducea el aminte. Un râs metalic sugrumat când Costache își balansează trupul înspre marginea mesei și un scrâșnet răgușit, ca un leagăn ruginit în bătaia vântului, când polițistul se lasă pe spate. E prima oară când Laur stă în cealaltă parte a mesei, dar lumea nu pare nicidecum diferită. Un picior îi saltă ritmic sub masă în timp ce privește absent spre ceva, dincolo de gratiile geamului. Sub ochi are cearcăne violete şi respiraţia îi miroase a mucigaiuri şi sulf, însă gura îi e împietrită într-un zâmbet doar de el înţeles.
În fața sa, colegu’ Costache se leagănă încet pe scaun de câteva minute bune. Nici nu l-a salutat când a intrat în camera întunecată în care au luat sute de declarații împreună, în care au băut atâtea sticle de coniac ieftin, râzând de rapoartele agramate ale comisarului-șef. Cu o unghieră veche, pe care Laur o știe foarte bine, își scoate mizeria de sub unghiile mult prea lungi. Pete lipicioase de transpirație îi pătează uniforma la subraț și nu vrea deloc să ridice ochii. Dar vorbește:
– Laur… Laure, ce-ai făcut, tată?
Nu îndrăznește să mai spună altceva, nu știe ce-ar putea să adauge. E pe punctul să izbucnească în plâns, scobind furios sub unghii, până când sângele pătează colile albe de pe masă, pregătite pentru declaraţie.
– Încetează, îi spune Laur blând, iar o să te certe șefu’ că irosești colile.
– Nu fi idiot! izbucnește Costache. Ce-ai făcut?
Pentru prima dată, îl privește în ochi. Nimic special, e același Laur. Doar că nimic nu mai e la fel.
– N-o să mă crezi, vine răspunsul. Rece, fără inflexiunile aluziv-mieroase ale celor care se pregătesc să mintă. N-ai cum să mă crezi, se corectează.
– Spune-mi chiar și așa.

„Veneam spre casă de la cazul cu violatorul din Dolhești, ți-am spus povestea… Toată ziua căutasem suspectul prin smârcurile de pe-acolo și nu găsisem nimic. Era ora patru-cinci dimineața și aproape dormeam la volan, buimac după vânătoarea de peste zi. Încă simțeam umezeala și frigul în oasele picioarelor, deși încălzirea funcționa la maxim în mașină. Fulgii cădeau rapid, aproape perpendicular pe asfalt, de parcă aveau greutăţi atârnate de petalele îngheţate. Drumul era hipnotic, un șir cenușiu de copaci identici în dreapta, un câmp fără repere în stânga, o linie albă la mijloc, strălucitoare în lumina farurilor. Nici un zgomot în întuneric, doar torsul motorului și clinchetul enervant pe care-l scoate cutia de viteze (știi şi tu că radioul nu mai merge de când i-am împrumutat maşina Grasului, hihi!).
Am crezut mai întâi că este un copac. Noaptea, siluetele sunt estompate și eu eram obosit. Apoi mi-am dat seama că e un om, o femeie care mergea împleticit, puțin aplecată în spate. Mergea spre Suceava probabil. Era îmbrăcată cu un palton subţire, cu o căciulă de blană pe cap. Nu părea să se grăbească.
O să râzi, nouă, poliţiştilor, ni se întâmplă tot timpul, dar părea suspectă. O femeie, singură, în mijlocul câmpului la ora 5 dimineaţa, nici măcar îmbrăcată cum trebuie. Trebuia să fi auzit maşină, să fi văzut lumina farurilor, dar nu s-a întors către mine. Doar umerii păreau să se mişte uşor, picioarele nu se vedeau în zăpadă, femeia plutea.
Când m-am apropiat de ea, am încetinit. Vroiam să văd dacă are nevoie de ajutor, mă ştii pe mine, mereu săritor, heh! Mereu săritor, da, da… Săritor, ca o broască, ştii? Ud, rece şi săritor, ăsta-s eu!
Brusc, femeia a întors faţa spre mine, exact când treceam pe lângă ea. M-am speriat puţin, era foarte palidă şi ochii erau incandescenţi, parcă au strălucit pentru o fracţiune de secundă. Ca un bliţ dintr-un univers paralel, reflectat în pupilele mari. Un univers paralel plin de japonezi curioşi, hihi! Apoi ochii s-au stins din nou, mari, foarte mari, enormi. Am apăsat puternic pedala de frână, nu ştiu de ce.
S-a urcat în maşină ca şi cum m-ar fi aşteptat. N-am invitat-o eu, să fie clar. Şi-a dat jos căciula de pe cap, s-a uitat puţin în sus, a prins cu gura căscată, pofticioasă, câţiva fulgi de zăpadă, apoi pur şi simplu s-a urcat lângă mine.
– Zăpadă e mai bună când e proaspătă, mi-a spus. N-am zis nimic, de imbecil ce sunt. Doar am accelerat. Fără întrebări, fără nimic.
– Brrr, cam frig afară, nu?
Şi-a deschis paltonul şi a tras fularul de la gât. Purta o rochie elegantă, roşie. Probabil vine de la vreun botez, ceva, mi-am spus. Era gravidă. Sarcina destul de avansată, cum ar spune doctoru’ de la Legală, cum îi zice, ăla de-i ziceam noi Si-Es-Ai, heh! Piticariu, aşa…
Scuză-mă, vorbesc prostii. Dar amintirile îmi scapă printre deşte, de parcă-s unse cu ulei. Amintiri în ulei, memorie la conservă, hihi!
– Cât mai aveţi? am întrebat. Stupid, previzibil, conversaţie între străini care vor să rămână străini.
Nu a băgat în seamă întrebarea. Era preocupată de forma sferică a rochiei, de parcă atunci a văzut pentru prima dată că e însărcinată. Mi-a întors o privire lăptoasă.
– Se mişcă… Tu ai copii?
Atunci mi-am dat seama că este imposibil să n-o cunosc pe femeia asta. Habar n-aveam de unde, dar îi ştiam glasul, îi ştiam buzele crăpate de frig şi ochii verzi. Dinspre rochia ei venea un miros de piersici şi zăpadă, îi ştiam şi parfumul. De unde pizda mă-sii o cunoşteam???
Habar n-aveam, nu am habar de nimic nici acum, nu mai am senzaţii, sunt acoperit cu o piele solzoasă care nu-i a mea, nasul mi-i astupat, urechile supraexcitate, îţi aud susurul sângelui prin vene, ochii-mi alunecă dincolo de orice formă, nu pot vedea decât la distanţă de-o lume, ca printr-un parbriz plouat. Sunt futut, asta sunt, hihi!
– Am un băiat, Ionuţ, face şase ani luna viitoare. Mă scuzaţi, ne cunoaştem?
– Nu fi tâmpit! a şuierat şi ochii i s-au aprins din nou cu reflexe verzui.
Atunci am tăcut. Ce puteam să fac? Puteam să o plesnesc peste bot, să-i spun tacidingurătârfadracului şi să o arunc afară, în zăpadă, normal că puteam. Dar normalul e supraapreciat, mai dă-l în mă-sa de normal.
Am lăsat-o să vorbească.
– Copiii sunt nişte animăluţe interesante, nu crezi? Jucăuşe şi crude. Am avut un băieţel, ar fi avut şi el tot şase ani acum. Dar a fost crud, aşa-s toţi. Un bărbat în miniatură, mi-a întors lumea pe dos şi-a plecat.
– Cum adică a plecat?
– N-are importanţă!
– Spune-mi!
Am vorbit mai aspru decât intenţionasem, lătrasem o comandă, ca şefu. Nu mai eram căţelul cuminte de mai devreme, nu, mai dă-o drecu de japiţă! Simţeam cum un instinct violent îmi colcăia în măruntaie, un demon vermiform care-mi rodea stomacul, îmi ardea rinichii, îmi eroda ficatul, urca în sus pe esofag şi cerea atenţie cu o voce guturală.
– Bine, îţi spun.
Acceptul femeii l-a potolit, s-a retras undeva în coşul pieptului, s-a încolăcit ca un şarpe îmblânzit, aşteptând, mereu aşteptând.
– S-a întâmplat într-o dimineaţă, cred că era vară. Mergeam împreună pe un drum întortocheat, printr-o pădure galben-portocalie şi el era lângă inima mea. Corp lângă corp, sub un cer înnorat, într-o sincronizare perfectă. Nu mai ştiu de unde plecasem şi încotro mergeam. Cu fiecare pas, băieţelul meu devenea tot mai puternic, tot mai îndrăzneţ. Nu vorbeam, dar era lângă inima mea, ne jucam trup lângă trup şi cerul era întunecat de parcă cineva pusese o pătură udă peste Pământ. Băiatul avea ochii mei, în ei se reflecta lumea dimprejur, verde, concentrică, finită. Băiatul avea gura lui taică-su, strângea crud din buze, tăia hohotele de râs înainte să se stingă, de parcă ştia că ecoul nu face faţă veseliei lui. Mergea mai departe tot mai puternic, tot mai rapid, eu eram lângă inima lui, el era lângă a mea. Drumul ne era călăuză.
Mi-am spus că e nebună. Vorbea repede, zâmbea nostalgic. Afară se făcea ziuă, undeva în dreapta se vedeau primele raze de lumină, ca farurile unei maşini imense care se prăvălea spre noi, de neevitat. Şi ziua de astăzi e de neevitat, Costi, n-aveam cum să trişăm. Dacă-ţi spui că nu te aşteptai să mă vezi în partea asta a mesei, în partea asta a lumii, te minţi. Sunt aici de mult, rămăsese o crustă cu forma mea să zacă pe scaunul ăsta şi-acu mi-am adus şi sufletul cu mine, hihi! Nu mă înţelegi, ştiu. Lasă…
– Atunci s-a întâmplat, după ce-am ieşit din pădure, când am ajuns la răspântie. Cineva a tăiat cerul. A spintecat norii şi lumina s-a prăbuşit înspre noi ca un morman de măruntaie incandescente. O incizie verticală s-a deschis în covorul violet de deasupra şi acelaşi cineva mi-a furat băieţelul. Braţe invizibile l-au tras în sus, urlând şi zbătându-se. Plângea şi mă striga, dar se mişca după alte ritmuri şi nu l-am mai recunoscut. Când nu i-am mai auzit vocea, când uitasem de ce am lacrimi pe obraji, când o singură bătaie de inimă mai spărgea liniştea pieptului meu, m-am întors în pădure. Dar n-am uitat.
A tăcut. Intrasem în Suceava, ne apropiam de casa mea. N-o întrebasem unde merge. Conduceam ca un nebun, uitasem piciorul pe acceleraţie, nu vroiam să ratez niciun cuvânt din povestea femeii.
Atunci a ţipat. Un ţipăt abraziv, ca o furtună în deşert, un vânt care mi-a ros carnea de pe oase. Mi-a înfipt unghiile în coapsă şi a început să urle în urechea mea:
– Tu! Tu ai fost, tu! Tu mi l-ai luat! Tu erai în nori, tu erai în cer.
Am pocnit-o. N-am mai rezistat, i-am tras un pumn fix în muie. Mă speriase, ştii că nu dau în femei în general. S-a lovit violent de tetieră. Mi-a dat drumul la coapsă, aproape că-mi rupsese pantalonii cu unghiile. I-a dat sângele pe nas, negru, două linii verticale care-i treceau peste buze. Arăta aproape comic, cred că am zâmbit. S-a retras în scaun şi s-a lipit cu spatele de geam, spunând tot mai încet:
– Tu ai fost! Băiatul meu, unde-i băieţelul meu? În nori, ce-i faci acolo? L-ai luat, de ce l-ai luat?
Viermele din pieptul meu era satisfăcut. Puteam simţi gustul sângelui ei, era delicios. Mi-am adus aminte cum îmi lingeam sângele de pe genunchi când cădeam pe terenul de zgură, la fotbal, când eram puşti. Madlena-i vrăjeală, sună-l pe Proust şi spune-i că-i un idiot, hihi! Sângele e liantul. Sângele de-atunci era şi cel de-acum.
Nebuna s-a înfuriat brusc. A sărit. N-am avut ce-i face, deşi am împins-o, cred. Ne-am luptat. A urmat o altercaţie, asta să scrii în raport, heh! Continuam să conduc cu viteză, nu mă întreba de ce. Femeia a tras de volan, eu am încercat să trag în cealaltă parte. Afară încă ningea, drumul era alunecos. Maşina a derapat, a sărit de pe drum. Mi-am pierdut cunoştinţa.
Nu cred c-am stat mult cu luminile stinse, hihi! Motorul încă fumega când m-am trezit, cu capul sprijinit de volan. Femeia era aşezată pe scaunul din dreapta, cu ochii închişi, părea că doarme. Nu avea nicio rană vizibilă, în afară de cele două dâre de sânge ce-i uneau nasul cu buza de sus. Zâmbea chiar.
Mi-am desfăcut centura de siguranţă şi-am coborât din maşină. Zăpada păstra urmele roţilor, eram la vreo 20-30 de metri de stradă, într-o curte. Botul maşinii era înfipt într-un un scrânciob din metal. Casa din spatele leagănului îmi părea cunoscută. Era casa mea! Costi, eram la mine în curte!
Atunci am auzit un geamăt. Venea dinspre leagăn. Am făcut un salt până acolo. Era Ionuţ, era Ionuţ! Prins între maşină şi scrânciob, cu pieptul strivit de bara de protecţie şi un picior dispărând sub roata din stânga. Avea ochii deschişi şi-n ei atâta durere încât mi-am pierdut respiraţia. N-avea nicio şansă, mi-am dat seama. A murmurat ceva, s-a întrerupt, a gemut din nou. Apoi a vorbit, mai clar:
– Omoară-mă, tati. Împuşcă-mă!
O picătură de sânge i s-a prelins pe frunte, pe sprânceană şi a rămas încurcată în geana ochiului drept. A închis ochii. Şi nu i-a mai deschis după aia.
Am leşinat din nou. Ciudat cum reacţia de apărare în situaţii extreme este să renunţăm la noi înşine, nu? Adică părăsim corpul de parcă n-ar fi al nostru, ne băgăm picioarele în el şi plecăm aiurea. Cine ştie, poate că sufletul meu o fi fost la băut între timp, hihi!
Când m-am trezit din nou, n-am putut să mă mai uit la Ionuţ. Am scos pistolul din teacă.
În maşină, femeia era încă leşinată şi încă zâmbea. Am lipit pistolul de buricul ei, reliefat clar prin rochia roşie. În acel moment, copilul dinăuntru a lovit, a încercat să împingă ţeava. Vroia să trăiască, nenorocitul mic, nu se lăsa! Am apăsat pe trăgaci. Apoi încă o dată, rapid. L-am simţit zvârcolindu-se şi m-am simţit bine.
Am trezit-o pe mă-sa. Culmea, când eu vroiam să o adorm, hihi! A început să urle ca toanta. I-am băgat pumnul în gât, cu forţa. Cred că i-am scos şi vreo doi dinţi în timpul ăsta, dar n-aveam timp să fac pe gentilomu’. Am continuat să apăs pe trăgaci, nici nu mai ştiu de câte ori. Vedeam cum i se lasă o peliculă ceţoasă peste ochi, copilul nu mai mişca în burtă. Am lăsat-o, inertă, în scaun şi m-am prăbuşit în zăpadă.
Nu ştiu cât am stat aşa, cu mintea goală, cu sufletul gol. Or fi fost secole, nu ştiu. Că nu ştiu e tot ce mai ştiu, de altfel, hihi!
M-am târât până la Ionuţ şi l-am sărutat pe buze, simţind din nou gustul sângelui, acelaşi gust. Am pus pistolul la tâmplă şi am apăsat pe trăgaci. Nu mai aveam gloanţe.
Ionuţ a deschis ochii şi-a zis aproape cu răutate, zâmbind cu gura lui taică-su:
– Tu nu vii cu noi!
Apoi a murit şi aţi apărut voi. Nimic spectaculos, nici în moarte, nici în apariţia voastră. Ambele previzibile.”

Costache iese din camera de interogatoriu. Comisarul-şef îl aşteaptă pe sală, obosit şi neras. Pentru prima dată în cariera lui, nu ştie ce să spună. Costache îl salută, sleit de puteri.
– ‘ăiţi!
– Ce-a zis?
– Nicio explicaţie. O poveste ridicolă, fără sens!
Şeful îi trece o mână caldă şi grea peste umăr şi-i spune, încercând să pară blând:
– Băi, Costică, bă! Tu-l ştii de 20 de ani, ce pizda mă-sii! Tu ce crezi că s-a întâmplat?
– De 14…
– Poftim?
– De 14 de ani îl ştiu.
– Lasă, bă, detaliile, te-ai tâmpit şi tu?
– Ce să zic, şefu, chiar nu ştiu? Doar că trebuia să plece cu nevastă-sa la ţară, la o nuntă în satul ei. Urmau să aibă primul copil, erau mai fericiţi ca niciodată. Daria era gravidă în luna a opta. Îl iubea, nu l-a înşelat niciodată. Şi pot să jur că nici el pe ea. Cu banii stau bine, tocmai vânduseră casa de la taică-su. Nu înţeleg nimic. Nimic!
Costache se aşează jos, e frânt. Ştie doar că nu mai ştie nimic, vorba lui Laur. Înţelept chiar şi când e nebun. Încearcă să facă puţină curăţenie între gânduri, dar amintirile se înghesuie în faţă, prezentul e prea aproape, e prea dur.
– Ea a mai rămas o dată însărcinată, cu vreo 5-6 ani în urmă. A convins-o să facă avort, zicea că n-au bani de copii. Câteva luni nu şi-au vorbit, eram convins c-or să divorţeze. Dar acum era chiar fericiţi. Fericiţi la modul dezgustător, nu puteam sta pe lângă Laur, atât de împuţit de fericit era tot timpul, în morţii mă-sii de dobitoc! Şi-acu a omorât-o… A bătut-o rău, şefu. Chiar în curtea casei, lângă scrânciobul pe care-l construise luna trecută. I-am zis c-or să treacă câţiva ani până când o să-l folosească ăla micu, nu m-a ascultat. A împuşcat copilul în burtă, bebeluşul a murit înaintea maică-sii. Mi-a venit rău când am văzut-o. Pentru prima oară de când sunt în poliţie…
Un urlet îl întrerupe. Şeful şi Costache intră grăbiţi în camera de interogatoriu.
Laur e ghemuit într-un colţ. Face avioane din hârtia pătată cu sânge. Fredonează uşor: „Avion cu motor ia-mă şi pe mine…”
Când cei doi bărbaţi dau buzna pe uşă, ridică privirea, uşor contrariat:
– Le fac avioane, să aibă jucării acolo. Mi-au zis că eu nu pot să vin acum.
Scaunul scârţâie puternic, mai tare decât îşi amintea Costache. Se leagănă de parcă cineva stă aşezat pe el, un urlet strident ca plânsul unui nou-născut flămând, când se apleacă spre masă, un scrâşnet răguşit, ca un scrânciob ruginit în bătaia vântului, când o forţă invizibilă îl ridică pe picioarele din spate.

Anunțuri

24 de gânduri despre „Scrânciobul

  1. Pingback: Scrânciobul « Cosmin Maricari | BunDeCitit.ro

  2. Hai şi dă-te-n bască. Mi se făcu pielea de găină.
    Pfoai frate ce poveste născocişi! De aş putea să-ţi dau notă, aş face-o. Dar mă declar de azi înainte ca cititor fidel aici la tine
    Impresionant!
    Chiar de am aşteptat după povestea ta, a meritat cu vârf şi îndesat.

    • Marty (cum îi zic eu când mai ieșim la câte-o bere) e puțin gelos, am impresia. Nu vrea să recunoască talentul meu superior și pace. Cred că o să-i fac o oferă pe care să n-o poată refuza.

  3. De departe pare una din cele mai convingatoare si acaparatoare povesti citite, de gen. Si nu ma refer doar la cele starnite de leapsa Mitzei.
    Raman la parerea mea ca un text bun, indiferent de stil sau subiect, ramane un text bun.
    Si celelalte povesti citite au avut esenta ” tare” dar povestirea ta te face sa te ghemuiesti cand citesti, suspansul l-ai creat grozav de bine.
    Mi-a placut, Cosmine!

  4. Pingback: Coincidențe « Cosmin Maricari

  5. Da, da, aprob pozitiv pe Kenny, dar mai soft decat în King. Picioarele trase în ghips, vodcă, Advil, cafea…si laptop neconectat la net timp de 6 luni. Scoţi romanul sau belesti cocarul!
    Este ce-a mai bună poveste de acest gen pe care am citit-o pe net in viata asta.
    Iţi sunt fan!

    • Heh, likewise, Radu. Şi io-ţi sunt fan, doar că nu m-am exprimat până acum, te-am citit din umbră.:)
      Şi mulţumesc. Pentru compliment, păstrează ghipsul şi Advilul. Vodka şi cafeaua lasă-le la recepţie.:D

  6. Pingback: Blogosfera organica ; blogosfera anorganica pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  7. Pingback: DON’T PANIC « Cosmin Maricari

  8. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Gânduri de top

  9. Pingback: Gânduri de top | Un blog de poveste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s