Pachet suspect

Septembrie 2005.  Un prieten mă conducea către Gara de Nord. Căldură era încă toropitoare afară, metroul era ca peşteră răcoroasă, trupurile noastre erau recunoscătoare. Am coborât cu greu treptele, cocoşat de două genţi de voiaj şi transpirat ca_Cotabiţă cântând în saună. Prietenul, să-i spunem (foarte original) Gigi, avea şi el un rucsac în spinare, cu adidaşii şi echipamentul de sală. Unul mic, cât să nu se forţeze prea tare. Fluiera vesel, not a fuckin worry in the world, zvârlind voios din picere, ca un diCaprio wannabe, privind inocent cum coloana mea se-apleacă ca-n Pisa, trosnind ca treptele dintr-o casă bântuită în care Casper face popcorn. Mârlan de mare clasă!

Coborâm în hruba cu trenuleţe, ne urcăm în primul metrou spre gară. Ăsta, amicul, în formă şi galant, precum îi spune şi numele, cedează locul unei cucoane. Eu, cu genţile între craci, prăbuşit într-o rână, încă dărâmat de coborârea de mai devreme, cu mâini tremurânde şi puls de maratonist începător (pe-atunci fumam lejer un pachet de Pall Mall pe zi), mi-am zis că nu mă dau dus de pe scaun nici pentru o babă gravidă cu handicap locomotor şi 5 puradei în braţe. Şi nu m-am dat. Drept răsplată, Gigi mi-a turnat în braţe şi rucsacul său, nu care cumva să-şi obosească prea tare fizicul de Adonis malnutrit.

Şi-acu ar trebui să vă explic cum funcţionează relaţia mea cu Gigi: de vreo 12-13 ani, de când ne cunoaştem, Gigi & subsemnatul suntem angajaţi într-un quest, căutând acea marveioasă temă asupra căreia am putea cădea de acord. Şi n-o găsim. Avem păreri diametral opuse despre orice: politică, religie, filme, cel mai bun sandviş de la Mac, cea mai interesantă rasă de şopârlă, cel mai bun episod din RObotzi, muşchetarul favorit, cel mai bun episod din Seinfeld etc.  De aceea, conversaţiile dintre noi au tendinţa să dureze. Bă, dar ştii cât durează? Specii apar şi dispar, stele se nasc şi mor, România iese din criză şi intră-n convalescenţă… Ştiţi genericul de la Big Bang Theory? Ei, aia-i o conversaţie de-a noastră pe (very-)fast-forward.

Evident, ne-am adâncit din nou într-o astfel de conversaţie pe o temă atât de neimportantă c-ar fi smuls lacrimi unei statui. Unei statui abstracte chiar. Dar asta nu conta pentru noi, subiectul ăla era în acel moment cel mai important lucru din universul cunoscut. Ba şi din vreo 2-3 alte dimensiuni. Eu încercam cu disperare să urmăresc măcar staţiile în care opream, să nu cumva să trec de Gara de Nord şi să pierd trenul. Iar la un moment dat, vocile îmi spun: „Urmează staţia Gara de Nord cu peronul pe partea dreaptă.” Aşa că mă pregătesc de coborâre, fără să întrerup conversaţia. (Care conversaţie, btw, încă nu a condus la o concluzie.)

Metroul se opreşte, uşile se deschid. Cobor, încă râzând de non-sensurile lui Gigi, el de-ale mele. Restul călătorilor începuseră să dezvolte ticuri nervoase, dar asta-i altă discuţie. Gigi se aşează în locul meu, în fond el mergea la sală, nu cobora la Gară. Las genţile jos, ca să potrivesc mai bine rucsacul în spate… Rucsacul?!? Wattafuck? Îmi dau seama că i-am luat şi raniţa cu adidaşii puturoşi şi budigăii aşişderea. Uşile încep să se-nchidă în spate.

– Sârmă, băăăă! urlu panicat, aruncând rucsacul printre uşi cu o mişcare felină, ca un GeimsBond veritabil care este.

Pauză. Poate nu v-aţi dat seama, dar în iulie 2005, câteva bombe făcut-au bum în metroul din Londra. Toate ţările ale căror lideri nu purtau prosop pe cap în acele momente luaseră măsuri serioase de securitate pentru mijloacele de transport în comun. La noi, nişte indivizi prea serioşi de la SRI, Divizia Antitero, plimbau MP5-ul prin staţiile de metrou. Când coboram la metrou la Unirii, mergeam cu Shift apăsat de frică să nu-mi iau vreun headshot, mai ales că încă nu ştiu secretul respawn-ului. Înapoi la poveste:

Uşile-s închise, faptu-i consumat, rucsacul repausează gentil în mijlocul culoarului. Metroul începe să se mişte. Gigi are faţa împietrită de spaimă, se uită la mine fără ai veni să creadă ce-am făcut. Umanitatea din jur s-a îndepărtat instant de locul impactului şi aşteaptă cu ochi lăcrămoşi explozia. Într-un colţ, o doamnă murmură o rugăciune. Pamperşi şi nu numai sunt imprimaţi cu stigmatul gălbui al terorii. Un scorsez mai pirpiriu e în poziţie fetală, sugându-şi degetul mare şi gemând după mă-sa. Prea mult? Ok, rewind: lumea s-a speriat şi a dat buzna către celelalte vagoane de metrou. Pe măsură ce metroul se îndepărta, Gigi, rămas singur cu rucsacul, fără a îndrăzni să-l ridice, se holba la mine cu o privire de killer. Killer în comă, dar încă letal. Dacă pică peste tine de la etaj.

Mi-am ridicat genţile inofensive şi-am urcat, cu sufletul uşor şi inema revergorată, scările către ieşirea din metrou.

La vreun sfert de oră după, instalat comod în tren, king of my castle, lord of my domain, cu o Cola rece în mână şi-un zâmbet tâmp pe faţă, răspund la telefon. Era Gigi, normal:

– Bă, eşti un mârlan de mare clasă!

Iar pentru prima dată în istorie, am fost de acord cu el. Dar a meritat…

Anunțuri

12 gânduri despre „Pachet suspect

  1. Pingback: Pachet suspect « Cosmin Maricari | BunDeCitit.ro

  2. Ca de obicei, râd.
    O remarcă totuşi. Să ştii că_Cotabiţă nu are nevoie de saună ca să transpire. În anul I de facultate am fost cu colegii la casa studenţilor la un concert în care presta şi domnia sa. Mult mai tinerel şi deci mai gras. Îmi aduc aminte că plouase în ziua aia torenţial şi pe mulţi ne-a prins concertul cu umbrelele la noi. Fiindcă eram colegi cu băiatul secretarei şefe, normal că am avut locuri în primul rând. Când a început să cânte Cotabiţă am crezut că ploaia de afară se mutase în sala de spectacole. Un coleg ştiu că nu a mai răbdat şi a deschis cu gest discret o umbrelă imensă din material transparent. Norocosul! Putea să asiste la concert direct prin umbrelă.

    • Păi e deja legendă urbană capacitate transpiratorie a lui Cotabiţă, de aia n-am zis de Ştefan Bănică, de exemplu. 🙂 Cică o să vină şi ăia de la Mythbusters să vadă dacă-i adevărat. Sauna era pentru hiperbolizare.

      • Ei, mi-am dat seama. Dar pomenindu-l pe Cotabiţă m-ai făcut să-mi amintesc de întâmplare şi am ţinut să ţi-o povestesc. 🙂

    • Nu, bocanc sunt eu. O să modific cumva acolo. Ideea este că „Gigi” mergea la sală, nu a coborât cu mine la Gara de Nord. Eu i-am aruncat rucsacul lui, în metrou.
      Thank you for showing me the error of my ways, sensei.

  3. :)) Buuuuuuună fază, bună! Am crezut că uşile apucaseră să de închidă până să treacă rucsacul prin ele. 😀 Cum pot da „like”? 😀

  4. Cred că e a şasea oară când citesc povestea… I love it! 😀 Îmi şi imaginez faza când arunci rucsacul, dar în slow motion aşa, cu sunetul distorsionat: „- Nooooooooooooooooooooooooo” Şi rucsacul cum se roteşte în aer… 😀 LOVE IT!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s