Replici de tranziţie I: „Hai să fim serioşi”

Există câteva expresii care mă scot din sărite. Ele torpilează orice fel de discuţie, indiferent de subiect sau nivelul argumentaţiei. Şi m-am gândit că ar merita un pic de analiză. Nu zic mai multe acum, n-are rost. Doar că o să încep cu cea mai penibilă expresie a aroganţei şi lipsei de argumente. Folosită corect, mă transformă în berserker: „hai să fim serioşi!”.

Origine: necunoscută. Cel mai probabil străină. Posibil germană. Să-ncropim pe loc legenda: cândva demult, când dacii încă se acuplau cu romanii prin codrii Carpaţilor, când se emiteau PUZ-uri prin descălecare şi când ne luam râul, ramul şi ciomagul la sub braţ şi ne-ncingeam cu tot felul de turco-tătaro-pecenegi, încă nu eram serioşi. Aşa că am fost mereu veseli, de la etnogeneză şi pân’la transhumanţă, de la daci la paşoptişti şi de la protocronişti la postmodernişti.

Momentul de inflexiune a fost cândva prin secolul 19. Să ne imaginăm dară că pe la 1870, vreun invadator german s-a gândit să înfiinţeze o berărie prin Hermannstadt-ul nostru mioritic. Cum nu şi-a permis să plătească berari din ţara natală, a făcut outsourcing, adică a angajat români. Care, defect profesional, erau beţi toată ziua. Ăsta, germanu’, om dedicat meseriei, îi verifica zilnic, notând cu grijă rezultatele inspecţiilor: luni – praf, marţi – praştie, miercuri – pulbere, joi – muci, vineri – varză, sâmbătă – torpilaţi, duminică – în stare avansată de ebrietate. Aşa c-a făcut un team building şi le-a ţinut un discurs mobilizator: „Meine damen und herren… Hai să fim, bă, serioşi!” (Ca o coincidenţă istorică, acesta a fost şi textul primului discurs ţinut de Carol I în România.)

Definiţie. Desigur, sensul iniţial al expresiei s-a pierdut în fog-of-war-ul istorie. Acum, „hai să fim serioşi” e un fel de STFU în varianta românească. E un amestec exploziv de aroganţă şi ignoranţă, un mod detestabil de a evita un dialog şi de a impune un punct de vedere în general stupid. O traducere pe scurt ar suna aşa: „nu am niciun argument care să susţină inacurateţea spuselor tale, însă te rog să accepţi faptul că eu am dreptatate prin virtutatea faptului că: a) eu sunt o fiinţă superioară, tu eşti un fraier, b) sunt mii de proşti care te-ar contrazice în exact acest mod, c) logica este arma diavolului, există un motiv pentru care se spune că argumentaţia este o artă pierdută, briciul lui Ockam este pentru idioţi, explicaţia cea mai complicată a oricărei probleme este întotdeauna cea adevărată, pământul are 6000 de ani şi este plat, iar dinosaurii au trăit cot la cot cu oamenii, după cum am văzut în documentarul The Flintstones etc.”

Profilul-robot al utilizatorului frecvent. Asta e cea mai universală şi cea mai răspândită dintre replicile de tranziţie. Printre utilizatorii frecvenţi se numără: jurnaliştii, pensionarii, nemulţumiţii de orice fel, teoreticienii conspiraţiei etc. De fapt, orice fel de biped cu juma de creier şi cu o viziune cetral-ombilicală asupra existenţei augustei sale persoane pe Terra va avea grijă să te înştiinţeze obraznic că este impetuos necesar să încetezi cu porcăriile pe care le numeşti argumente şi să-l asculţi cu gura căscată pe EL, deţinătorul unicului Adevăr.

Efect. Majoritatea românilor au o convingere neclintită că au mereu dreptate. Dar mereu, indiferent de subiect. Şi mai au convingerea că există forţe obscure care ascund adevărul. Din aceste două convingeri împreunate ies nişte monştri sacri ai scenei politico-sociale, specialişti în monologuri self-righteous şi plâns pe umărul „românului de rând” (ăsta-i frate bun cu „românul de coadă” şi văr drept cu „românul care se bagă-n faţă la coadă”). Absolut orice argument poate fi combătut printr-un aluziv-scârbit „hai, dom’le, să fim serioşi”.

Să presupunem că tu, cititorule, susţii cu argumente solide o cauză oarecare: că americanii au fost pe lună, că Ceaşescu nu trăieşte pe-o insulă cu nevastă-sa şi Kennedy, că reptilienii nu conduc lumea etc. O idee îndeajuns de controversată încât orice neica-nimeni (a se citi Monica Tatoiu) să aibă impresia că e specialist. Să mai presupunem că ai expus, cu o logică de Fe şi-o elocvenţă de Cicero, un şir lung de argumente care se cer combătute printr-un discurs serios, că ai adus exemple în sprijinul ideii tale, că eşti în plin avânt oratoric, când intelocutorul tău scuipă printre dinţi: „Hai să fim serioşi!”. Îmi imaginez că ai pumnii strânşi, pielea roşie până-n vârful urechilor, dinţi scrâşnitori, ochii injectaţi şi privirea lui Manson. Charles Manson. Şi sper doar că dispui de rezerve de calm şi pacifism pe măsura elocinţei argumentative. În caz contrar, partenerul tău de discuţie va afla cam cât de serios poţi să fii. Şi nu te blamez. Not me, no siree!

Contraatac: fiţi orice, dar nu fiţi serioşi. Fuck that! Seriozitatea e pentru preoţi şi clowni. Vreau să fiu, după caz, vesel, ironic, sarcastic, amuzant etc. Şi, mai presus de orice, îmi rezerv dreptul de a fi întotdeauna raţional. Sensul e mai important decât sexul. (Doar că sensul nu vinde.)

În concluzie: spune-mi să fiu serios, o să-ţi spun să fii în altă parte. STFU & GTFO!

P.S. Aştept propuneri pentru alte replici de tranziţie. Care sunt expresiile care vă enervează pe voi?

Anunțuri

9 gânduri despre „Replici de tranziţie I: „Hai să fim serioşi”

  1. Pingback: Replici de tranziţie I: “Hai să fim serioşi” | BunDeCitit.ro

  2. Mă enervează „fugi d-aici” şi „măi fetiţă” . Adică mă enervau că acum nu mai îndrăzneşte nimeni să mi le zică. Odată pentru că nu mai sunt fetiţă 😀 şi a doua că probabil moaca mea nu mai lasă loc la chestii din astea. Dar astea au trecut, însă ceea ce a rămas şi probabil nu am să suport toată viaţa e gestul de atenţionare pe care îl face vreo persoană care stă cu tine de vorbă. Ştii? Gestul ăla prin care te atinge cu dosul palmei ori de câte ori începe o nouă propoziţie. Chiar dacă nu mai e altcineva în incinta respectivă, sau în jur, chiar dacă este evident că tu eşti singura persoană care aude ceea ce are respectivul de spus, nu se poate abţine să nu-ţi dea una peste braţ. Mă scoate din minţi un astfel de gest.

  3. Pingback: Replici de tranziţie II: „Vârful aisbergului” | Cosmin Maricari

  4. Pingback: Dorel C. Rogozanu | Cosmin Maricari

  5. In 1793, Napoleon Bonaparte a zis la un moment dat, intrerupand o discutie aprinsa : „- Haide sa fim seriosi…”.
    Apoi a trecut mai departe, prin multimea inmarmurita, ca un badass.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s