Hello, all you happy people!
Un anunţ foarte scurt: începând de astăzi, 20.02.2012 (la un 1 distanţă de sfârşitul lumii, huh? Şi e şi 12:12 noaptea…), noua adresă a blogului este:
Dacă mai doriţi să citiţi, să mă înjuraţi sau să fiţi înjuraţi de către subsemnatul, v-aştept în casa nouă. Aici se sting luminile, se opreşte muzica, se-nchide barul, se blochează comentariile (imediat ce-mi dau seama cum fac asta) etc.
See you there!
Mircea Sandu e băeatu cu fotbalul, poate-l ştiţi. Sigur l-aţi văzut cândva, tăvălit prin ziare, pupat în cur la ProTV, faţă de intelectual respectabil, ochelari cu ramă fină ce-i ascund ochii inexpresivi de prădător, tartor la Federaţia Română de Fotbal, victimă la Direcţia Naţională Anticorupţie. ‘Ai că v-amintiţi de el…
Bun, cică lui Mircea Sandu i-a venit într-o zi, acum vreo 2 luni, ideea să vândă naţionala de fotbal a României. Ce? Nu ştiaţi că poate? Ei bine, Sandu poate face cam ce vrea el cu orice înseamnă fotbal în România. Da, deci să vindem naţionala. No, şi cui s-o vândă mă rog? „Păi să vedem: Patriciu tocmai ce-a falimentat Mic.Ro, nu merge. Becali are deja echipă. Ţiriac cumpără mistreţi, nu fotbalişti netalentaţi. Ce firme mari mai investesc în publicitate, atunci? Hmmm, băncile nu-s prea populare acum, Nokia e pa şi pusi, Dacia e vândută francezilor şi ăştia-s câh! Ah, ştiu: am văzut pagini întregi cu publicitate la Roşia Montană Gold Corporation. Ia să le dau io un mail, să le fac o invitaţie…”
Aşa că, după ce şi-a pus în mişcare rotiţele din creierul personal, Mircea Sandu şi-a activat şi resursele de la FRF, recte directorul de marketing Bogdan Niţescu. Ăsta, om de acţiune, se-apucă să trimită un mail prin care anunţă că FRF vrea să-şi vândă drepturile de imagine către RMGC. Un singur detaliu nu i-a ieşit: a trimis mailul respectiv către Asociaţia Alburnus Maior. Care-s şi ei din Roşia Montană, doar că-s printre ăia cu sufletul tăciune care se opun proiectului minier al canadienilor. Ghinion teribil sau extaziantă stupiditate, Trompi ştie.
Ce a urmat e meritul celor de la Alburnus Maior, în frunce cu Mihai Goţiu. În loc să trimită mailul mai departe către presă (lucru inutil de altfel, că presa nu-i a urmaşilor urmaşilor noştri, ci a urmaşilor mutanţi şi cianurizaţi ai RMGC) ei şi-au luat în picioare pantofii de Woodward şi Bernstein şi au făcut ceea ce ziarele şi televiziunile de la noi au uitat să facă: jurnalism. Au vorbit la telefon, au trimis mailuri, au negociat şi-au răsnegociat până când s-a produs miracolul: în 14 februarie, o echipă a Alburnus Maior, condusă de acelaşi Goţiu, a descins la sediul FRF pentru o discuţie face-to-face cu Mircea Sandu însuşi. Printre altele, “negociatorii RMGC” au cerut şi au obţinut: folosire fotbaliştilor naţionalei pe post de panouri publicitare umblătoare-alergătoare, interviuri false cu Mircea Sandu, aprobate de acesta, despre miile de locuri de muncă de la Roşia Montană şi despre cum poţi adăpa herghelii de unicorni roz cu cianuri fără nicio problemă, vizite ale jucătorilor la Roşia Montană în timpul cărora aceştia să se prefacă că beau cianuri (şi trec perfect de testele antidopping) şi altele asemenea.
Iniţiativa Alburnus Maior, descrisă în articolul publicat de Mihai Goţiu pe VoxPublica, cu o parte a doua deja promisă, reprezintă fără doar şi poate una dintre cele mai importante acţiuni jurnalistice din ultimii ani. Admit, jurnaliştii Alburnus Maior au avut norocul de-a discuta cu nişte, blând spus, idioţi, însă curajul le-a fost pe măsura norocului. Nu ştiu cine sunt celelalte persoane implicate, dar Goţiu e un pitbull. A muşcat din subiectul RMGC acum ceva ani şi încă e cu caninii bine înfipţi în carotida canadienilor. Bine, când vorbeşte de politică dă cu bâta-n baltă constant, dar Roşia Montană e teritoriul lui şi acolo e king of his castle, lord of his manor.
Desigur, după cum postacii RMGC s-au şi îngrămădit să explice pe VoxPublica, treaba asta nu incriminează compania canadiană. Adevărat, n-o face. Totuşi, afacerea a dezvăluit câteva lucruri:
1. Mircea Sandu s-ar lăsa sodomizat de pitici sifilitici cu negi păroşi pe mădular dacă ar şti că lucrul ăsta i-ar mai umfla un pic conturile. De fapt, rectific: Mircea Sandu ar lăsa triburi întregi de pitici sifilitici să se joace de-a bukkakele artistic cu Mutu, Marica, Chivu etc., că-s mai tineri şi mai frumoşi. Apoi i-ar pune să sugă cianuri din puţa de bronz a statuii Manneken Pis pe care-or s-o ridice RMGC la Roşia Montană. Pen’ că Naşu face totu pentru Benjamini.
2. Lumea ştie ce aşteaptă canadienii în schimbul banilor. Atunci când cineva cere sponsorizări de la RMGC, vine pregătit să facă faţă sus-numiţilor pitici păroşi. Preţul aurului, cum ar veni.
3. Postacii RMGC ie proşti. Toţi s-au grăbit să spună că nu-i fair din partea lui Goţiu & Co. să pretindă că sunt ceva ce, carevasăzică, nu-s (deşi, de fapt, n-au făcut-o, au zis doar că reprezintă Roşia Montană). Asta spre deosebire de RMGC, care sunt exact ceea ce pretind: o asociaţie canadiană de caritate care vrea să investească într-o zonă defavorizată din România, salvând astfel atât oamenii, cât şi mediul înconjurător de la Roşia Montană. Huoooo!
4. …şi cel mai important punct (îmi pare rău că nu-s 5 puncte, s-arate mumos): presa din România este cumpărată aproape complet. O ştire ca asta ar fi trebuit să fie prima în toate buletinele de ştiri de la toate televiziunile, ar trebui mâine când ies din casă dimineaţă să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor. Dar n-a fost şi n-o să fie. Pentru că presa e a RMGC. Şi-o să rămână a lor.
Iar din cauza punctului 4 am scris şi eu articolul ăsta. De fapt, eu n-am nimic de adăugat la povestea asta, nu am făcut decât să descriu vitejiile altora. Dar ştiu că reportajul celor de la Alburnus Maior & Goţiu n-o să stârnească scandalurile care-ar fi fost normale într-o ţară mai puternică, ştiu că presa e prea ocupată cu fundul lui Boc şi găsitul mizeriilor despre Ungureanu şi că Mircea Sandu e nevinovat din oficiu, că o anumită parte a tinerilor de dreapta n-o să vrea să audă de chestia asta pentru că e scrisă de Goţiu şi e publicată şi pe CriticAtac şi că, în general, multă lume n-o să fie interesată de “extremiştii ecologişti”. Aşa că am scris doar ca să vă atrag atenţia asupra reportajului de pe VoxPublica. Eu zic că-i musai de citit. Ce faceţi cu informaţiile astea, hotărâţi voi. I’ve done my duty, and I’ve done no more.
P.S. N-am uitat că am promis un hipe-super-mega-serial despre Roşia Montană. O să-l şi fac, doar că acum timpul nu prea îmi permite să fac partea aia nasoală, adică documentarea. Aşa că scriu articole pe munca altora, Alburnus Maior şi Goţiu în cazul ăsta. Ruşine să-mi fie, vedea-m-aş cu autocritica făcută în faţa comitetului director al blogărimii.
PPS. A apărut partea a doua a articolului, cu înregistrarea completă. Use it wisely.
Răzvan Orăşanu a scris un articol. Răzvan Orăşanu este jurnalist comentator pe platforma de blogăreală Contributors.ro, aparţinând de Hotnews. Pe Răzvan Orăşanu îl deranjează tare o mulţime de lucruri şi Răzvan Orăşanu ştie o grămadă de chestii.
De exemplu, Răzvan Orăşanu ştie precis că 68 74 de morţi din cauza frigului ar fi cauzat mişcări socio-politice cataclismice în orice stat civilizat. Doar că politicienii români “cu burţile revărsate” (original, nespa?) sunt nişte brute insensibile la durerea apropiaţilor, aşa că ignoră cinic zisa durere. El mai ştie că aceste 74 de decese ar trebui să ducă la revizuirea planurilor naţionale de intervenţie, prevenţie şi acţiune, ba chiar la modificarea planurilor electorale ale mai-sus-amintitelor burţi revărsate. Continue reading
Am tradus textul de mai jos în urma unor discuţii despre salariul minim şi alte chestii-trestii politico-economico-sociale care unesc sau dezbină oameni altfel raţionali. El, textul adică, e scris în 1955, însă oferă o explicaţie de bază mereu valabilă a motivelor care fac din salariul minim o aberaţie inutilă într-o economie de piaţă. Autorul este Paul Poirot, un economist din SUA. Rumegare plăcută!
[Aprilie 1955]
Preşedintele conservator 1 al Statelor Unite crede că niciunei persoane nu ar trebui să i se permită sau să i se solicite să lucreze pentru un venit mai mic de 90 de cenţi pe oră. Guvernatorul social-liberal 2 al New York-ului îndeamnă la ridicarea salariului minim la 1,25 dolari pe oră de la nivelul actual, de 75 de cenţi.
Cu excepţia diferenţelor de detalii, fixarea unui salariu minim prin lege a devenit un proiect bipartizan. Acest lucru ar putea sugera că este o politică bună, însă nu e o certitudine că legea salariului minim va realiza lucrurile pentru care a fost concepută. Continue reading
Examen de maturitate şi autopercepţie.
Se dă scheciul:
Ok, opriţi-vă din râs. Am spus să vă opriţi. Continue reading
Am fo bolnav. Nimic grav, o “viroză infecţioasă a căilor respiratorii superioare” (boooring), dar destul cât să mă simt bătut de jandarmi, de vânt şi de soartă. Am zăcut o săptămână, muci, febră şi tuse included (citatul din titlu e de la Deliric, în caz că vă întrebaţi), incapabil să orice activitate productivă. N-am putut citi, lucra, privi la TV, scrie pe blog etc.
Partea bună e că starea asta de ruină fizică mi-a permis să privesc cu dispreţ suveran o grămadă de chestii care-n caz contrar m-ar fi indignat (more or less, să nu exagerăm…) şi pentru care e posibil să fi scris articole separate. Şi cum mă opresc greu când pornesc deştele pi tasti (sau cel puţin aşa mi s-a spus), aţi fi avut de citit jde mii de cuvinte.
Pe scurt, aşadar, săptămâna trecută văzută prin ochii înceţoşaţi şi ochelarii aburiţi ai lui Cosmin: Continue reading
Obrazul mi-a fost bătut în mod repetat în ultimele zile: “De ce nu ieşi în stradă, ochelaristule? Stai confortabil în spatele monitorului şi te doare-n şpiţ de oamenii ăia care urlă-n frig.”
Păi…da, mă cam doare. Am spus şi-n articolul trecut: protestul în sine este un lucru foarte ok, atâta timp cât este paşnic. Oricine are dreptul să protesteze oriunde în favoarea sau împotriva a orice. Iar acum sunt o mulţime de chestii de combătut, ce-i drept e drept. În plus, e o idioţenie că e necesar să ceri permis pentru proteste (aici mă refer la noul proiect de lege al MAI, nu la Legea 60/1991, ca să fie clar). Iar jandarmii au adeseori un comportament abuziv care-ar trebui să-i coste cel puţin slujbele. De acord. Continue reading
L-am votat pe Băsescu de două ori. Prima oară din convingere totală, a doua – din 50% convingere şi 50% lipsă de alternative. Şi nu-mi pare rău, mă îndoiesc că ne-ar fi fost mai bine cu marioneta dezlânată cu prea mulţi păpuşari pe numele său de fată Geoană.
Pe parcursul anului 2011, însă, Traian Băsescu a pierdut orice urmă de respect pe care i-o purtam. Mai întâi, prin susţinerea acordată proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Doar atât şi e deja un deal-breaker. Însă Băsescu a recidivat recent, declarând senin într-un interviu că DNA-ul e ineficient şi că Parlamentul ar trebui să-şi îndeplinească chiar şi mai feroce rolul de protector al corupţilor. Şi, let’s get this shit straight, dacă sunt trei lucruri care funcţionează în ţara asta eficient, ele sunt DNA-ul (cumpăraţi numărul de săptămâna trecută al Dilemei Vechi pentru lămuriri), prea-hulitul şi ironizatul ICR şi recent mult-dezbătutul SMURD. Iar Băsescu pare să le ia la rând (Patapievici, fereşte papionu’!). Continue reading
Jakab Andor a publicat pe blogul său în engleză o continuare a articolului pe care l-am tradus ieri, în care explică unele chestii care au părut destul de dure unor anumite persoane cu creiere amorţite. Mi s-a părut util să traduc şi textul ăsta. Prin urmare:
Nu ofer un loc de muncă. Sunt antisocial?
Trebuie să-mi cer scuze. Ieri am publicat articolul “Din cauza asta n-o să-ţi ofer un loc de muncă“. Am fost un bădăran notoriu. Am spus un lucru scandalos de nepoliticos. Şi, ca şi cum asta nu era de ajuns, am mai şi aberat despre cum “n-aş angaja o femeie”. Ar fi trebuit să am grijă ce spun. Îmi pare rău, cu adevărat. Câteodată pot fi foarte antisocial. Daţi-mi voie să explic. Comportamentele mele antisociale îşi au rădăcinile într-o traumă enormă din copilăria timpurie, care mi-a bântuit viaţa până în adolescenţă şi încă îmi afectează dispoziţia. Însă vreau să mă schimb. De fapt, deja m-am răzgândit. O să vă ofer locurile de muncă. Aceasta este o propunere de afaceri, am pregătit chiar şi un contract. Nu vă faceţi griji, e foarte politicos, e chiar corect din punct de vedere politic. Mă pun, pe bune, la dispoziţia dumneavoastră. Continue reading
Textul de mai jos este traducerea unui articol apărut în iulie pe un blog din Ungaria, intitulat „Din cauza asta n-o să-ţi ofer un loc de muncă” („Tőlem ezért nem kapsz munkát”). De fapt, e traducerea variantei în limba engleză a respectivului articol, având în vedere că nu spicuiesc boabă de maghiară din vina proprie şi ignoranţă în formă agravantă. Vă las vouă grija de a-l localiza prin înlocuirea cifrelor, respectiv ţărilor, ici şi colo.
Din cauza asta n-o să-ţi ofer un loc de muncă
Aş putea angaja 12 persoane cu un salariu net de 760 EUR, însă n-o fac. Şi o să-ţi spun de ce. Ai putea lucra pentru compania mea furnizoare de servicii într-un birou elegant. Nu e telemarketing, nu e o escrocherie. Ai face o muncă serioasă, care solicită calificări înalte, 8 ore pe zi, fără weekenduri. Te-aş angaja legal, ţi-aş plăti impozitele şi contribuţiile la asigurări sociale. Aş putea acorda câte-un astfel de loc de muncă la 12 persoane, însă n-o să o fac. De ce, o să explic mai jos. Continue reading
